Si barbatii plang…

Glandele lacrimale ale femeilor functioneaza si au facut-o dintotdeauna. Iar cand n-o fac, incepem sa ne ingrijoram. De obicei, este semn rau sa suferi si sa nu te poti descarca prin lacrimi.

Atunci cand ele nu apar, se crede ca e vorba de un blocaj, de o suferinta atat de mare incat „au secat” sau, din contra, de o negare a problemei. Istoria ne-a consacrat ca fiind marele planagacioase.

Femeile apar cu lacrimi in ochi in tablouri, in carti, chiar si in reclame. Nu plangem numai la inmormantari, plangem si la nunti, si la filme, si daca vedem un caine schiop pe strada. Plangem „din toate prostiile”, cum se zice.

Bine, unele dintre noi, alea mai slabe de inima. Cu mici variatiuni, cantitatea de secretii lacrimale fiind diferita de la caz la caz, putem generaliza si spune ca cele responsabile in mod traditional cu jelitul au fost, dintotdeuna, femeile.

Ce s-a intamplat cu barbatii de-a lungul istoriei plansetelor?

Ei, in mod ciudat, au parut sa fie lipsiti de activitate in aceasta zona a corpului lor, respectiv ochii. Sa le fi fost extirpate glandele lacrimale la nastere? Sa si le fi scos singuri in clipa in care au inceput sa perceapa dezavantajele unei astfel de secretii?

Cu toate astea, exista barbati care plang. Insa situatiile in care ochii lor incep sa lacrimeze sunt mult mai rare si, tocmai de aceea, parca tindem sa fim mai impresionati de lacrimile unui barbat. Cand un barbat plange, pare sa se darame lumea. Este ceva aproape apocaliptic, ceva greu de suportat pentru privitor, ceva ce provoaca, dincolo de stanjeneala, compasiune. Pare mai pur, mai demn, isteria ii este straina.

Poate acest efect are loc si pentru ca fenomenul este mult mai rar decat in cazul femeilor. In plus, s-o recunoastem, de multe ori nu plangem tocmai ortodox. Adica am inceput sa constientizam puterea de manipulare pe care niste lacrimi, care tasnesc la momentul potrivit, o pot avea asupra celorlalti. Se cheama santaj sentimental si aveti grija sa nu abuzati de lichidul asta, lucrurile se pot intoarce impotriva voastra si suvoaiele pot avea efectul advers. Pot ajunge sa-i irite pe cei din jur si sa-si doreasca sa-ti prilejuiasca niste lacrimi reale.

Pentru ca s-a gasit cineva care sa contabilizeze si acest aspect, in urma unor statistici, s-a descoperit ca intr-un an femeile plang de 64 de ori, iar barbatii numai de 17 asadar, de patru ori ma putin. In plus, durata medie a unui episod este de patru minute, in cazul unui barbat, si de sase minute la femei.

Nu, barbatii nu plang la filme, cel putin in niciun caz la filme gen „Titanic”, nu plang nici cand vad un iepure de ciocolata topindu-se (cum a facut o amica atunci cand a vazut filmuletul de pe youtube „How to kill a chocolate bunny”), nu plang cand primesc flori, nici ca si-au rupt perechea de ciorapi preferata. Ei nu ridica zavorul decat in situatii cu adevarat negre: piederea unei fiinte dragi, despartirea de o iubita care le-a frant inima, accidentul sau problemele de sanatate ale unui prieten.

Deci, slava Domnului, si ei sunt oameni

Caci lacrimile nu sunt un semn de slabiciune. Pana prin anii 60 ele erau privite ca fiind apanajul exclusiv al femeii.

De ce?

Pentru ca sexul feminin era cel asociat in mod traditionul cu emotivitatea, cu tot ce avea legatura cu sensibilitatea. Barbatii erau cei rationali, cerebrali, cei capabili sa-si stapaneasca slabiciunile. Pentru ca asa erau privite plansetele: ca semne de instabilitate psihica sau de fragilitate.

Feministele insa s-au suparat din cauza vesnicei legaturi cu emotivitatea si au hotarat sa nu mai planga. In mod paradoxal, in aceeasi perioada a luat nastere o alte idee: emotionalul era o calitate, nicidecum un defect, si demonstra superioritatea „sexului slab”. Nici noi nu mai intelegem ce voiam si care e imaginea pe care dorim s-o promovam: fiinte de otel sau printese care stiu ca plang, dar inteleg de ce si nu le este teama s-o faca.

Lacrimile sunt un semn de umanitate

Asa cum sangeram, daca ne ranim, la fel lacrimam, daca ne ranim, dar in alte „parti” decat cele fizice. Se pare ca fiinta umana este singura fiinta care plange, aceasta reactie fiind una normala, prin care emotiile si trairile interioare capata o forma non-verbala. Pana la un anumit punct, este sanatos sa plangem pentru a grabi procesul de vindecare. Este o modalitate de descarcare, de usurare a poverii care ne apasa.

Pe de alta parte, un asa-zis „barbat adevarat” nu ar trebui sa se teama ca va fi discreditat de ceva atat de inofensiv ca… apa.

In fond, esenta masculinitatii lor ar trebui sa consiste in altceva si nu in niste biete secretii. Sigur, ei mai au ceva de invatat la capitolul asta.

Pana una-alta, mamele ar fi de ajutor. Cand fiii vostri cad si se ranesc, nu le mai spuneti „esti barbat, nu mai plange”. Lasati-i sa fie baieti. Mai tarziu se vor lamuri ei ce inseamna a fi barbat.

Raman convinsa de faptul ca mamele sunt misoginele cele mai inversunate. Si cele responsabile de modul in care fiii lor ajung sa se maturizeze si sa se raporteze la celalalt sex.

Lasă un comentariu