Anul trecut pe vremea asta imi compatimeam fratele ca alege sa-si petreaca prima vacanta in afara tarii intr-un oras scump, cu oameni reci si aroganti si, mai ales, FARA SALSA. Needless to say ca aveam o parere extrem de proasta despre “poporul francez” pe care il vedeam ca pe unul din cele mai “neprietenoase” din Europa.
Si iata ca tocmai salsa m-a facut, un an mai tarziu, sa-mi incalc principiul de a nu iesi din tara daca iesirea respectiva nu presupune vreun congress sau festival. Paradoxal? Poate. Ce poate fi mai frumos si mai palpitant decat 3 zile in care dansezi salsa incontinuu? Well… simplu: o saptamana in care dansezi salsa incontinuu, si un nivel general de nebunie mai mare decat cea de la un congres. Dar sa purcedem a povesti.
Autogara spre Fericire
In dimineata de miercuri, 12 august, ne infiintam la aeroport. A fost prima data de cand calatoresc in afara tarii cand am aflat ce inseamna sa zbori de pe Aeroportul International Aurel Vlaicu (a.k.a. Baneasa). I-am spus “Autogara spre Fericire” pentru ca, intrand acolo, exact asta a fost prima impresie care m-a izbit. O multime pestrita de capsunari, zugravi, zidari, cu papornitele in spinare, se amesteca firesc cu tinerii la fel ca noi care pleaca in concediu cu low-cost-ul.
Mirosuri din cele mai “ametitoare”, fetze arse de soare, imbulzeala, copii plangaciosi, zumzet de vorbe, din care razbateau “fa”-urile si ici-colo cate o injuratura. Cateva desk-uri de check-in, o mica sala de asteptare intesata de lume, ghiseele liniilor aeriene, un singur post de control pasapoarte, si sala cu portile de imbarcare, la fel de intesata de lume. La Baneasa, avioanele te asteapta la o aruncatura de bat dupa ce te-ai imbarcat. Le vezi pe geam din sala de imbarcare, colorate cu roz, mov, bleu, verde, rosu, cu website-urile scrise pe ele, si par niste personaje de desene animate, burtoase si comice. Te incearca un mic fior amintindu-ti povestile cu prabusiri, defectiuni la motoare, intoarceri dupa o ora de zbor, povesti auzite la stiri sau la altii care au mai zburat cu low-cost-ul.
Franta cea verde
E primul lucru care te frapeaza cand avionul incepe sa coboare, in ultimele minute dinaintea aterizarii. Cand norii de vata deasupra carora ai zburat incep sa se risipeasca, si zbori deasupra intinderii nesfarsite de paduri, campuri, pasuni, presarate cu sate si mici orasele printre care serpuiesc drumurile, raurile si autostrazile. De fiecare data cand zbor imi aleg locul de la geam, ca sa fac cunostinta cu tara in care merg, inca inainte de a ateriza. Iar de Franta m-am indragostit inainte sa pun piciorul pe pamantul ei.
Aeroportul Beauvais e versiunea franceza a “Autogarii” noastre. La fel de mic, si cu un aer provincial si totusi mult mai linistit, intr-un orasel la 70 km de Paris. Avionul te lasa chiar la usa aeroportului, urmeaza un drum de o ora si jumatate cu masina pana in Paris, si iata-ne iesind din ultimul tunel, direct pe Champs Elisees.
Escargots de Bourgogne
Debutul “experientei pariziene” nu avea cum sa fie altul decat “la cuisine francaise” (prietenii stiu de ce). Asa ca, la prima iesire la masa, pe terasa micului restaurant cu mese mici, rotunde, desi ceilalti si-au comandat lucruri “normale” am profitat de ocazie si am inceput seria de experimente: escargots de Bourgogne – denumirea pretentioasa pentru ceea ce noi am numi, simplu, melci. 6 melci intr-un vas de lut, fiecare cufundat in alveola lui, intr-un sos cu ulei de masline, ierburi aromatice si usturoi. Bun de tot.
Living like the French live
Ceea ce ne-a facut aceasta vacanta cu adevarat speciala, a fost faptul ca am avut ocazia sa o petrecem si altfel decat ar fi petrecut-o niste turisti obisnuiti (adica hotel, restaurant, sightseeing, party si atat). Am vazut si am trait Parisul dincolo de cliseele din ghidurile turistice. Sau, asa cum spus unul din baieti inainte sa ajungem… “you will live like the French live”. Asa ca voi incepe povestea cu lucruri pe care nu le gasesti in ghidul turistic.
In Paris nu se fumeaza in localuri publice acoperite, ci doar pe terasele acestora. Vara, orice restaurant, bar, brasserie isi intinde cateva masute mici, rotunde, inghesuite una intr-alta, pe trotuarul din fata. E de la sine inteles ca pe tot parcursul saptamanii nu am stat nicaieri la masa in interior. Ceea ce te frapeaza insa e faptul ca in momentul in care ceri o scrumiera, chiar si pe terasa unui restaurant mai pretentious, ti se spune, foarte natural, “A, dar nu e nevoie, puteti sa aruncati scrumul si tigarile pe jos”. Asta face din Paris un oras care, desi se vrea curat (n-ai sa vezi gunoaie pe jos), e plin de mucuri de tigari peste tot. Pe strada, pe terase, la intrarile in cluburi… pentru ca toata lumea fumeaza afara. Daca te gandesti sa fii civilizat si cauti sa iti arunci tigara intr-un cos de gunoi, ei bine, n-ai sanse. Cosurile de gunoi sunt de fapt niste saci atarnand dintr-un cadru metalic (asta pentru ca, mai demult, niste “turisti binevoitori” au avut geniala idée sa planteze bombe in cosurile de gunoi).
Traficul, in august, e destul de lejer, pentru ca parizienii pleaca in vacanta, departe, cate-o luna intreaga. Totusi, datorita “specificului nostru” de turisti, am calatorit mai mult cu metroul si autobuzul. “Le Metropolitain” e de fapt o corcitura intre tren si metrou, acum mergi pe deasupra, peste 2 minute pe sub pamant. Trenurile se succed cam la 2-3 minute, si sunt intestate de o multime pestrita si colorata. Parizieni laolalta cu turisti, albi, negri (MULTI negri!), mulatri, hispanici, asiatici, nordici, si toate limbile pamantului in acelasi vagon. Parizianul care merge in fiecare dimineata la serviciu cu metroul uraste faptul ca trebuie sa se inghesuie, in fiecare zi, cu multimea de chinezi care se indreapta, cu aparatul foto de gat, spre Luvru sau Turnul Eiffel.
Asa ca multi dintre ei fug de multimea inconjuratoare, evadand in spatele cartilor sau al iPod-urilor. Parizianul obisnuit nu-si face cumparaturile din hypermarket. There’s no fun in doing that. El are, pentru orice categorie de produse cumpara, magazinul lui specializat preferat. Si e pretentious si selectiv. Am auzit fraze ca “nu cumpar paine de la brutaria asta, cea mai buna brutarie e la 200 de metri mai incolo” sau “macelarul asta (paranteza: macelarul e de mai multe feluri: boucher – pentru vita; charcutier – pentru porc, etc) nu are carne buna, stiu eu unul de la care cumpar mereu – carnea de la el e mult mai frageda”. Ca sa nu mai vorbim de “fromageries” – daca iti pui mintea sa incerci toate felurile de branza pe care le vezi… probabil iti ia o saptamana si tot nu termini.
Si pentru ca am adus vorba de magazine… in Paris nu sunt reduceri in august. S-au terminat demult, iar in majoritatea vitrinelor troneaza deja colectiile de toamna-iarna, la preturi naucitoare, sfidand cele 35 de grade de afara.
Noi am avut norocul sa gasim lichidari de stoc si promotii ratacite, asa ca nu ne-am intors chiar cu mana goala. La intoarcere am reusit sa inghesui in bagaj, pe langa suvenirurile pentru cei de-acasa, o rochie de salsa, pantofi de jazz, jambiere roz, manusi de plasa… (da, stiu, sunt incurabila), un poncho gros de lana gri cu ) si, above all, douaJfranjuri (pentru care abia astept sa vina iarna carti de bucate (se mai mira cineva?). Li s-au mai alaturat o cutie mare cu “ierburi de Provence” (din pacate nu puteam sa zbor cu carne, branza si paine in bagaj, desi recunosc ca m-ar fi tentat foarte tare), cumparata in aeroport pe ultima suta de metri.
Revin la mancare pentru ca, pentru mine, acest aspect se inscrie in categoria “obiective turistice”. Francezul sta la masa. Mult. Am avut ocazia sa experimentam diverse situatii, de la masa in oras pe terasa restaurantului, pana la “cooking party” in gashca sau cina traditionala la care am fost invitati, pregatita de o frantuzoaica adevarata. Concluzia? Niciodata nu se poate spune ca n-ai timp sa mananci dupa tot “tipicul”: aperitive, felul principal, platoul cu branzeturi, si desert.
Food highlights: pains au chocolat, croissante cu unt, supa crema de capsuni, crepes au sucre (sau cu orice altceva), branzeturile, friptura de vita la cuptor, rumenita la suprafata si rosie in interior (made by… ) piept de rata cu sos de smantana, escargots de Bourgogne, creveti JJE cu avocado, creveti in sos de… creveti, terrine de legumes, felurite paini, painici si baghete, confit du lait, somon, pasta de masline, inghetata, si, nu in ultimul rand, VINURILE. Pastele si pizze-le nu le pun la socoteala, pentru ca n-au nimic special.
Sightseeing
Ca sa vezi Parisul pe indelete, probabil ca ti-ar trebui 2 saptamani in care sa te trezesti la 7 in fiecare zi si sa te aduni de pe drumuri seara la 8-9. Cum nu aveam la dispozitie acest timp, si intrucat obiectivele turistice nu au fost singurul motiv al sederii noastre in Paris, am facut o selectie a celor mai importante. Pe scurt, cateva highlights:
- Notre Dame – o imensitate in care turistii cu aparate foto de gat se amesteca printre credinciosii veniti la slujba. Ce mi-a placut cel mai mult? Tezaurul catedralei.
- Montmartre – un cartier intins pe un deal, stradute mici, pictori si desenatori vanzandu-si operele in strada, portrete la minut, bistrouri si cafenele intestate de lume, siruri nesfarsite de magazine cu suveniruri kitsch-oase, si, peste toate, troneaza Sacre Coeur, de unde vezi intreg Parisul la picioarele tale.
- Luvru – fostul palat regal transformat in muzeu imens in care oamenii stau cu orele la coada sa faca poze cu Monalisa – daca-ti pui mintea sa-l parcurgi pe tot asa cum ar trebui, ai nevoi de 2 zile in care sa faci doar asta.
- Gradinile Tuilleries – de fapt domeniu al Louvre-ului
- Jardin du Luxembourg
- Place de l’Opera
- Place Vendome – cea mai mare “concentratie” de magazine scumpe intr-un patrat cu latura de 200 m
- Bastille, Chatelet, Cartierul Latin, Boulevard Saint Germain, Marais, cartiere avand fiecare “poezia” lui specifica
- Buttes Chaumont – un parc in nordul orasului, in care, cand intri, ai impresia ca esti intr-o padure, nicidecum intr-un oras
- Versailles – intruchiparea nebuniei unui rege grandoman. Versailles e o lume in sine, care ar merita un post separat, si in care am petrecut o zi intreaga. Gradinile nesfarsite, cu cotloane intortocheate, fantani arteziene, si muzica epocii rasunand din boxe nevazute, te fac sa-ti imaginezi ca, pe vremea ACEEA, ilustrii proprietari aveau nevoie de cai si trasuri ca sa le strabata de la un capat la altul. Si lacul pe care am vaslit in barcuta alba printre rate salbatice, pentru 11 euro/30 de minute. Iar palatul… well, sa zicem ca am inteles ca, pentru construirea lui, Franta a suferit de foame niste zeci de ani (si da, ne-a facut sa ne intrebam cum ar arata un “First International Versailles Salsa )JCongress”
- Eiffel Tower – alte cozi nesfarsite
- Hotel de Ville (primaria Parisului) – se pare ca in Paris toate institutiile publice se prezinta sub forma de palate
- Musee d’Orsay
- ena, serpuind lenesa prin oras, traversata de poduri, podete si vaporase turistice, marginita de promenade nesfarsite
- Place de la Concorde
- Si multe, multe altele pe care nu mai am timp si loc sa le mentionez
Oamenii de pe aceste meleaguri
Prin specificul sau turistic, prin marime, vechime si prin importanta sa pe harta Europei si a Lumii, Parisul e un creuzet in care se amesteca si se contopesc nationalitati, rase, culori, in asa fel incat ti-e greu sa mai distingi care sunt adevaratii parizieni, care sunt imigrantii si care turistii. Am reusit insa, pe parcursul saptamanii petrecute acolo, sa-mi creionez in minte cateva portrete:
- parizianul get-beget, intre doua varste, alb, un pic arogant, ingrijit, pretentios, citindu-si ziarul pe terasa in fata unei cesti de cafea
- batranica mandra, cocheta, aranjata, pe care o vezi in toate autobuzele, sau pe strazi facandu-si cu atentie cumparaturile pentru masa – degaja un aer relaxat, linistit, si isi poarta anii cu demnitate, sfidand agitatia ce o inconjoara
- negrii (multi, foarte multi), unii cu aer de hip-hop-eri in pantaloni baggy, iar altii cu straie lungi africane si cu diplomatul in mana
- negresele cu funduri imense si coafuri cu cele mai trasnite forme si culori pe care le-am vazut vreodata
- turistul asiatic cu harta in mana si camera de gat, fotografiind si filmand cu frenezie fiecare statuie, copac, piatra sau orice altceva ce ar putea semana cu un obiectiv
- turistul ne-asiatic, care se deosebeste de turistul asiatic prin faptul ca… nu e asiatic (in rest comportamentul e cam acelasi)
- cersetorul barbos – da, si Parisul isi are cersetorii si homeless-ii lui – care-ti cere bani, mancare sau o tigara (cel mai frecvent – si, a propos, in Paris, te poti astepta oricand ca necunoscutii sa-ti ceara tigari in modul cel mai natural cu putinta)
- frantuzoaicele albe de varsta apropiata cu a noastra – ei bine, ele darama mitul cum ca francezii sunt un popor de oameni cocheti, frumosi, atragatori etc – pentru ca sunt oricum, numai frumoase nu.
Si cam atat deocamdata, oricum nu cred ca are cineva rabdare sa citeasca tot post-ul, revin cat de curand cu un review al experientelor din Paris legate de salsa.
Summer memories – salsa in Paris
Sunt deja mai mult de 2 luni de cand aman sa scriu acest post. Atat de mult a trecut de cand ne-am intors de acolo, incat de multe ori ma intreb daca mai are rost sa scriu ceva, sau daca nu cumva amintirea a fost distorsionata de multele zile si intamplari care au urmat intoarcerii noastre. Insa nu pot sa nu scriu, vreau sa am unde sa ma uit atunci cand emotiile asociate experientei traite acolo vor fi devenit doar o palida reprezentare a ceea ce am trait.
Pentru mine, o salsajunkie with no hope of recovery, salsa in Paris nu e o insiruire de party-uri zilnice si atat. Salsa in Paris e o stare. O stare pe care de mai mult de doua luni incerc sa o conserv de cate ori ma urc in masina si pornesc CD-player-ul cu melodiile care au marcat cele mai intense momente traite acolo. Sau de cate ori deschid Facebook – ul si dau peste pozele si clipuletele pe care le-am postat cand ne-am intors. Nu vreau sa se inteleaga din asta ca am ajuns sa dispretuiesc ce se intampla aici, la noi, mai ales ca de-a lungul timpului mi s-a reprosat ca fac parte din categoria celor care nu mai apreciaza partenerii romani, sau ca “mi-am luat nasul la purtare”, si ca “cei de aici nu mai sunt destul de buni pentru mine”. Nu e deloc asa, si daca asta am lasat sa se inteleaga, nu a fost deloc intentionat.
Sa purcedem a povesti. Cronologic, sa nu uitam nimic.
Ca orice salsa addicts care se respecta, nu am lasat sa treaca nici prima zi fara sa dansam. Asa ca in seara zilei de miercuri am ajuns pe cheiul Senei, pe unul din ringurile de care spuneam in postul anterior despre Paris. Nu mare ne-a fost mirarea sa descoperim ca ceea ce consideram noi aglomeratie nici nu se compara cu ce am gasit acolo. Atat de aglomerat, incat chiar daca erai afara, aerul era aproape irespirabil din cauza celor care dansau la 20 de cm de tine, si, mai mult decat atat, nimanui nu parea sa-I pese de asta. Trec peste faptul ca era un Cuban party, pentru ca nici nu a mai contat, oricum, Cuban, ne-cuban, tot mambo am dansat, si sunt cateva dansuri pe care mi le amintesc si acum. In mod surprinzator, podeaua, la care ma asteptam sa fie un asfalt zgrunturos, a fost mai mult decat ok. Singurul lucru de care mi-a parut rau e ca la miezul noptii, muzica s-a oprit brusc si toata lumea a plecat (intrucat in Paris este ilegal sa pui muzica afara dupa aceasta ora – si, culmea, legea asta chiar e respectata).
Balajo
Noaptea de joi ne-a dus pe o straduta intesata de trecatori chiar si la ore tarzii, intr-un club cu canapele, mese si podea de lemn absolut perfecta. Si aici am avut parte de cateva dansuri “memorabile”, si cand spun asta NU fac un elogiu dansatorilor parizieni, ci mai degraba vreau sa exprim starea pe care am experimentat-o pur si simplu. Si da, si aici, ca si la toate petrecerile dealtfel, “stingerea” s-a dat la ora fixa (e unul din lucrurile care ma fac sa ma gandesc ca… tot la noi e mai bine). Dupa petrecere, seara s-a prelungit la o terasa cu masute inghesuite, pe care, evident, am inchis-o.
Friday cooking&salsa party
Unul din lucrurile ciudate in salsa in Paris este ca ei nu au party vinerea. Pare cel putin ridicol, cand ma gandesc ca la noi tocmai vinerea este ziua in care iti permiti sa inchizi Salsa For You la ore turbate cum ar fi, de exemplu, 6 dimineata.
Si chiar si asa, pentru ca nu se putea fara salsa, cooking party-ul de vineri s-a transformat in cooking&salsa party. Cine spune ca intre un birou, o masa, o canapea si un pat nu incap 3 perechi de dansatori, se inseala. Iar cand aerul devine irespirabil, nu-I nicio problema sa iesi (pe geam, ca usa-i prea departe) in curtea interioara a ansamblului rezidential, la racoare printre pomi.
Café Montmartre, Quai de la Seine & Thiais
Si daca vinerea, in august, parizianul amator de mambo nu are unde dansa (paranteza: party-uri de Cuban sunt in fiecare zi, chiar si in mai multe locuri simultan, dar cum Cuban-ul nu facea obiectul excursiei noastre, nu se pune), sambata si duminica se recupereaza din greu.
Asa ca seara de sambata a inceput de fapt undeva pe la ora 5 dupa amiaza, la Café Montmartre, chiar in inima cartierului cu acelasi nume. Pe scurt: muzica – nu te lasa sa stai jos, podeaua – just perfect, atmosfera – greu de descris in cuvinte, dar poate doar exagerez eu. Party-ul se termina la ora 20:00, spatiul se reamenajeaza prin asezarea meselor la locul lor, si urmeaza cina la preturi speciale pentru salseros. Evident am profitat de ocazie intrucat viata in Paris e oricum, numai ieftina nu.
A urmat o incursiune pe chei, din nou, de data asta la un party de mambo. Cina prelungita de la Café Montmartre a fost motivul pentru care pe chei am prins doar ultima ora de party, dar nu a fost atat de grav, intrucat ne-am indreptat apoi spre Thiais, un business park undeva in afara Parisului, spre party-ul de la Moving. Din punct de vedere al conditiilor (podea, muzica, marimea spatiului, bauturi si gustari incluse in pretul intrarii, spatiu special pentru fumatori), cred ca Moving ar fi fost locatia ideala, daca aveai norocul de a detine o masina cu care sa te deplasezi in toiul noptii pana si de acolo.
All in all, exceptand picioarele mele ranite si obosite (thank God ca exista pantofi de jazz), a fost inca un party plin si reusit. De la care s-a plecat in masa, la ora 2 sau 3, cand s-a dat stingerea (da, toate party-urile din Paris sunt cu stingere – lucru pe care n-am sa-l inteleg niciodata).
Barrio Latino & O’Sullivan
Ziua de duminica s-a tradus, si ea, prin doua party-uri. Cel din Barrio Latino, in apropiere de Bastille, a inceput, cum altfel, decat la 4 dupa amiaza, intr-o caldura care pe mine, una, m-a facut sa caut cate o gura de aer afara la fiecare 2 melodii, dar parca nici asta n-a contat. Cum n-au contat nici cei 7 euro cat te costa o cola la 0,33. O sa ma repet daca spun ca si aici, muzica, podeaua, atmosfera, au fost cel putin de milioane, dar asta-i adevarul.
Noaptea ne-a gasit usa in usa cu Moulin Rouge, la O’Sullivan, unde a trebuit din nou sa apelez la jazz shoes intrucat abia ma mai tineau picioarele.
Agua
Dupa pauza binevenita de luni, in noaptea de marti am incheiat periplul parizian de salsa cu un party pe Sena, mai précis intr-un vaporas ancorat la malul ei. Cele doua nivele ale ringului erau astfel impartite incat sus se dansa salsa, iar jos, zouk, kizomba, si alte asemenea. Recunosc ca, spre deosebire de restul gastii, nu am dansat atat de mult in seara aceea, din cauza oboselii acumulate si a faptului ca am vrut sa stau mai mult, sa ascult muzica, sa socializez si sa captez in memorie toate amanuntele care au facut din acea saptamana cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata.
To sum up, citesc tot ce am scris si parca tot nu am reusit sa redau ce am simtit acolo. Pe aici pe undeva incerc sa postez cateva melodii care imi amintesc instant de starea ce mi-a marcat acele zile, melodii pe care le ascult de 2 luni, in fiecare zi, in masina, in timp ce ma indrept spre birou inotand prin trafic.
Si totusi, am realizat ca nici noi, romanii, nu avem de ce sa ne plangem. Mai nou, Salsa For You e deschisa in fiecare zi, muzica s-a ), aer conditionat avem imbunatatit simtitor (mult, mult mambo (apropos, in Paris nu am avut aer conditionat la niciuna din petreceri, desi afara erau 30 de grade), intrare nu platesti decat vinerea si sambata, si e de 2 ori mai ieftina decat cea mai ieftina intrare din Paris. Singurul lucru care ma intristeaza e ca aici nu mai vad demult pe chipurile si in miscarile oamenilor acea bucurie de a dansa pe care o vedeam acum ceva timp, si pe care am vazut-o in Paris. Dar asta va face obiectul unui post ulterior.
In loc de incheiere, o melodie care mi-a ramas in minte ca o reprezentare perfecta a starii de bine pe care am avut-o acolo. Si, culmea, nici nu e salsa.
Parisul, nu e ce zice lumea, monșer!
„Când vine vorba de Paris, imagini cu iz de « clichés » ne vin în minte …”
Când vine vorba de Paris, imagini cu iz de « clichés » ne vin în minte, iubiți îndrăgostiți purtându-se braț la braț, o euforie a iubirii eterne care plutește pe Sena, soarele care își oprește razele pe niște croissante proaspăt rumenite din cuptor, în fața unei cafenele, Edith Piaf cântând în surdină la semafor și tentațiile imaginației pot continua la infinit.
Ca om ce a vizitat acum ceva timp Parisul și că tot suntem în luna dragostei, Dom’le, cu Dragobetele sau Valentine’s Day în calendar, aș avea câteva obiecții de făcut pe care “le-am luat la puricat” cum se zice, nu de alta, ci de dragul așteptărilor care pot fi foarte ridicate. Paris, Paris, orașul din vis e un reper cultural și istoric, aspect indiscutabil. Cel mai romantic oraș din lume, după spusele chinezilor care se trag în poză cu Eiffel -ul la stânga și umbrela de cap în dreapta. Să recapitulăm împreună ce ar fi de făcut s-au văzut în Paris într-o zi oarecare.
1.“Nu te zgâi prea mult la turnul Eiffel”
Crede-mă când spun că la baza turnului Eiffel nu prea ai cum să scoți nici măcar o singură poză cât decât ca lumea. Dacă te apropii prea tare o să observi că e o construcție ca oricare alta și mare o să fie mirarea când ai să vezi “made in Pitești” pe vreun grilaj din fier. Da, acum știm de unde vine fierul.
Ce se merită însă este cauți Place du Trocadero, de-acolo vederea chiar îți taie respirația.
2.Muzeele sunt spuma mării în Franța și dacă vei vizita Luvru, ai răbdare. Nu-l vei termina neapărat într-o zi, dar chiar se merită. Pe lângă Luvru există multe alte locuri geniale. Dacă vrei să intri în lumea științelor într-un mod inedit, poți încerca Palatul Descoperirilor (Palais de la Découverte), o alternativă senzorială unde poți face chiar tu diferite experimente, ca în laboratorul de chimie sau fizică atunci când erai elev.
3.La capitolul grădini, Parisul e raiul pe pământ. Grădina Luxemburg, cu cărările ei geometrice și fântâna de Medici sunt oaza de aer proaspăt de neratat.
4.Cel mai frumos bulevard, Champs Élysée e și prețios, aproape prea prețios ca să calci pe acolo. Merită o plimbare, dar dacă ai de gând să intri și în magazinele de lux, watch out! Probabil cele mai scumpe magazine de fițe de la Versace până la lui Luis Vuitton se află chiar acolo. Deci mai bine rămâi cu plimbare.
5.La final dacă simți că vrei să meditezi sau pur și simplu să te relaxezi, poți alege să-ți petreci timpul în catedrala Sacré-Cœur, domul de culoare albă ca de porțelan. Drept bonus că i-ai trecut pragul îți va oferi întreaga lume la picioare, într-o vedere panoramică excepțională.
Mai sus menționam despre chinezii care etichetează Parisul ca fiind cel mai romantic din lume. În replică, aș spune „mustăcind” că e departe de adevăr. Romantismul poate exista sau lipsi cu desăvârșire în noi și atunci îl proiectăm mai departe pe clădiri, în oamenii care ne înconjoară, în aerul călduț ce strigă a viață, a trezire, a Paris. Altă cale nu există…exemplu, atunci când te îndrăgostești, te simți dintr-o dată altfel, mai bun, mai frumos, zidurile care te țineau în umbră se evaporă. Hm…treaba cu Parisul e ca anecdota aceea cu efectul Placebo, nimic nu poate opri un turist sau un individ convins, darămite o mulțime. Cam atât am avut de comentat pe tema asta, așa că Parisul, nu e ce zice lumea, monșer!
Dacă articolul v-a dat noi idei, aștept să mi le împărtășiți. Pupici și să ajungeți la Paris, cu proximă ocazie. Cu siguranță merită, romantic sau mai puțin.
