Recunosc din capul locului: sufletul meu trage spre rețeta veche, bătrânească, plină de tot soiul de cărnuri amestecate. Dar nu pot trece peste un clasic – nici n-aș vrea să vă las fără lumină într-o chestiune atât de importantă. Așa că, dintr-un soi de prudență gastronomică, apelez la sursa supremă: Păstorel Teodoreanu.
(Și, între noi fie vorba, mă întreb și azi de ce cartea de bucate a lui Negruzzi și Kogălniceanu zace în uitare… un delict culinar, dacă mă-ntrebați pe mine!)
Iată cum ne povățuiește Păstorel să facem mititei:
- Carne de vită – fie de la ceafă, coadă sau pulpă (ideal, capacul)
- La 1 kg de carne, se adaugă 250 g seu de vită curățat de pielițe
- Se trece totul de două ori prin mașina de tocat
- Se adaugă miezul unei franzeluțe (cam cât o lămâie), înmuiat în mujdei de usturoi
- Sare, o linguriță de condimente (enibahar, chimen dacă vrei, piper), plus o jumătate de linguriță de bicarbonat
- Se frământă bine până iese o pastă omogenă
Urmează partea distractivă:
- Îți uzi palmele și un fund de lemn cu apă
- Rulezi bucățile de carne până capătă forma clasică, cilindrică
- Le tai potrivit, le așezi umede pe o farfurie și le lași la rece câteva ore
La grătar:
- Focul trebuie să fie blând, mititeii se pun pe grătarul încins și se întorc mereu
- Nu vrei să-i arzi pe dinafară și să-i lași cruzi pe dinăuntru
- După ce s-au prăjit, îi ții acoperiți, la cald – altfel se sleiesc de la seu
Servire? Pe rând! Cât mănânci o tură, alta se pregătește la foc. Ritmul e important, ca-ntr-o romanță cu jar și vin.
Și fiindcă tot veni vorba, ce bem? Eu aș alege un Burgund Mare – cum era pe vremuri la Miniș. Un roșu de cupaj, floral, ușor, bun de masă, bun de poveste, bun de mititei.
