Eram în clasa a IV-a când am văzut pe TVR1 un documentar despre deltă. Delta Dunării, mai exact. De atunci, în fiecare an m-am rugat de ai mei să mergem în deltă. Evident, mereu mi se spunea că sunt mulţi ţânţari acolo. Şi, evident, tot la mare mergeam. Dar anul ăsta am reuşit. Am fost în deltă! Evident, nu cu ai mei.
M-au ciupit trei tantari şi am observat ca lasă urme chiar nasoale pe pielea mea. Dar au trecut. Mai nasol a fost faptul că atunci când ne-am urcat în barcă ca să mergem sa facem poze pe Dunăre, am uitat să mă dau cu ceva anti-soare. Şi am simţit mult timp consecinţele.
La început, dezamăgire totală. Apă în stânga, apă în faţă, apă în dreapta, apă dedesupt, cer deasupra… Şi doi-trei copaci. Dar în ultima (să zicem) zi am fost cu barca cu nişte băştinaşi, cum face toată lumea. La început, apă în stânga, apă în dreapta, apă jos, apă în faţă, cer deasupra, doi-trei copaci, iar prietenul meu îmi tot spunea că să-i dau lui camera să facă poze dacă eu ţin 100-400mm L-ul degeaba pe aparat. La un moment dat a început să fie interesant. Copaci în stânga, copaci în dreapta, apă în faţă. Şi flori. Drăguţe flori. Am făcut pe acolo câteva poze.
Well, când vă duceţi în Deltă şi vreţi pe apă cu barca ca să faceţi fotografii, încercaţi să vă găsiţi un barcagiu de treabă, care nu opreşte şi porneşte când are muşchii lui chef. Seara am fost iar cu barca. De data asta la rezervaţie. Păsări în stânga, păsări în drepata… A fost fun. Plin de pelicani şi fotografi entuziasmaţi să-i pozeze. Dar mie mi-au plăcut plantele alea care ieşeau din apă. Superbe. Frumos aproape-apus. Mi-a plăcut. Clar că a fost cel mai frumos moment din deltă. Evident, cele mai frumoase poze din deltă sunt facute de prietenul meu. Nu are nici un farmec sa pozezi cu 400mm un cârd de pelicani, când eşti la 300m de ei. Peisajul ăla cu plantele respective şi cu o pasăre zburând pe deasupra face totul.
Dar după cum spuneam, asta s-a întâmplat în ultima zi. În prima noapte am stat cu ochii pe cer. A fost superb. Nu mi-a venit să cred ce cer poate să fie. Am văzut super cer în Călimăneşti. Nu mă aşteptam să mai văd prea curând aşa ceva. Dar a fost wow. Am văzut Calea Lactee şi din Piatra Neamţ în vremurile lui bune, când încă aveam cer bun. Am văzut-o şi din Cluj. Dar acum am văzut-o până aproape de orizont, foarte aproape.
Păcat de un far care-mi impotmolea privirea înspre nord. Se apropia maximul Perseidelor şi evident, am avut ocazia să văd mai mulţi meteori decât am văzut toată viaţa mea la un loc. Dar nici un bolid. Am văzut păsări înotând, păsări zburând, păsări mergând, plutind, uscându-se la soare. Dar cel mai tare mi-a plăcut la satul ăla că erau numai căţei mici. Cei mari erau de import.
Când mă fac mare vreau să fiu wildlife photographer!
