Cum se scoate o căpușă – 5 Modalități eficiente! Riscurile mușcăturii de căpușă

Cum să scoți o căpușă în 5 pași – cea mai eficientă și sigură metodă de înlăturare a căpușelor. Perioada în care cele mai multe familii cu copii ies la sfârșit de săptămână în natură, la iarbă verde, este asociată cu o prevalență mai mare a mușcăturilor de căpușe.

Vara este fără îndoială „sezonul căpușelor”, perioada în care acești acarieni sunt cel mai activi. Căpușele stau la până în tufișuri, în frunzișuri, în iarbă, așteptând sosirea unei posibile victime pentru a se atașa de corpul ei și a se hrăni cu sângele ei.

Ce trebuie să faceți aveți o căpușă înfiptă în piele

Dacă tocmai ați descoperit o căpușă înfiptă în pielea dvs., a copilului sau a animalului de companie, nu trebuie să intrați în panică. Este adevărat că boala Lyme este o infecție gravă, însă șansele să o fi contactat sunt destul de mici.

Căpușele care transmit bacteria responsabilă pentru apariția bolii Lyme (căpușele-cerb) trăiesc pe teritoriilor nordice și nu numai. Pentru a fi siguri că nu sunteți pasabili de nici o infecție, trebuie să scoateți căpușa cât mai repede din corp. Riscul de infectare crește în primele 24-48 de ore de la momentul atașării căpușei de piele.

Cum se scoate o căpușă în 5 pași

În acest articol veți găsi un ghid scurt al celui mai eficient și sigur mod de îndepărtare a căpușelor. Cei de la Tickipedia și TickCheck au efectuat teste pentru a descoperi cea mai bună metodă de scoatere a căpușelor.

Odată ce o căpușă a fost descoperită în piele, este important ca ea să fie scoasă cât mai repede posibil folosind o pensetă, pentru a evita transmiterea unei boli potențiale.

Nu folosiți alte metode tradiționale periculoase, precum arderea, stoarcerea sau acoperirea căpușei cu vaselină, pentru a determina căpușa să iasă singură. Aceste proceduri pot determina bacteria din corpul căpușei să intre în corp și să transmită orice fel de infecție.

Scopul este să scoateți căpușa cât mai repede, nu să așteptați să de detașeze singură.

Pasul 1:

Luați o pensetă și dezinfectați-o. Plasați marginea pensetei cât mai aproape de trompa căpușei, fără a ciupi pielea.

Pasul 2:

Apucați căpușa strâns cu penseta și trageți direct în sus și spre exterior cu o presiune constantă, până ce căpușa iese din piele.

Pasul 3:

Odată ce căpușa a fost înlăturată din piele, spălați-vă pe mâini cu apă caldă și săpun și curățați porțiunea de piele afectată cu alcool.

Pasul 4:

Supravegheați zona mușcăturii de căpușă pentru a vedea dacă apar semne ale unei posibile infecții, precum mâncărimi, sensibilitate la atingere și/sau durere.

Pasul 5:

Păstrați căpușa pentru o eventuală testare, chiar dacă este vie sau moartă. În acest scop, puneți-o într-o pungă de plastic cu sigiliu.

Când trebuie să mergeți la medic

Căpușele pot transmite mai mult decât o singură infecție. Dacă suspectați că ați fost infectați în urma unei mușcături de căpușă, sau prezentați simptomele unei infecții, mergeți de urgență la medic.

Mergeti la urgente dacă observați următoarele semne:

• o mâncărime roșie de formă circulară
• piele iritată și înroșită
• simptome asemănătoare gripei
• dureri articulare sau umflarea articulațiilor
• paralizie facială (incapacitatea de a mișca anumite zone ale feței)

Uneori, medicii pot prescrie o doză preventivă de antibiotice pentru copiii cu risc crescut de boala Lyme.

Foarte multe persoane atunci cand ei sau animalele lor (in general cainii) sunt muscati de capuse intra in panica si incearca cu orice prind la indemana (pensta, patent sau chiar cu degetele) sa le smulga. Acest lucru nu numai ca este gresit, insa este foarte riscant deoarece sansele ca corpul capusei sa fie rupt iar capul sa ramana infipt in piele este foarte mare, iar o data cu aceasta saliva capusei (cea care este purtatoare de o lista lunga de bacterii) va fi practic injectata in corpul nostru.

Nu vrei sa stii ce se intampla daca capul capusei ramane in piele. Unul din cele mai periculoase scenarii este ca toate substantele pe care le contine capusa vor intra in corpul tau, crescand riscul bolilor pe care le cauzeaza acestea.

Haideti sa vedem o metoda mai usoara dar si in acelasi timp 100% sigura de a scoate o capusa din piele. Aceasta procedura este valabila atat in cazul oamenilor cat si in cazul cainilor, pisicilor sau altor animale.

1. Scoaterea unei capuse cu batul de chibrit

Este stiut faptul ca acesti paraziti sunt adevarati amatori ai mirosului de fosfor, motiv pentru care betele de chibrit sunt printre cele mai bune metode de a indeparta capusele. Cum se foloseste batul de chibrit? Foarte simplu: il umeziti in apa sau cu saliva si faceti cercuri pe piele in jurul capusei.

Capusa va fi inebunita de mirosul de fosfor si va iesi de buna voie afara. Asadar, nu are rost sa va chinuiti folosind forta bruta, sa riscati sa rupeti capusa si sa va expuneti unor riscuri precum Lyme, folositi metoda inteligenta. Daca stiti alte metode eficiente si sigure de a scoate capusele din piele, le asteptam in comentarii.

Daca nu o scoti corespunzator, risti sa ramai cu o capusa rupta in piele, ceea ce poate cauza probleme mentionate mai sus.

Update: colega mea Catalina a postat un tutorial video despre extragerea capuselor cu penseta, pe care va invit sa il vizualizati. In cazul in care din diverse motive nu doriti sa folositi metoda batului de chibrit, scoaterea capusei cu penseta poate fi o solutie.

2. Cum scoti o capusa cu penseta?

Una din cele mai eficente metode de scos capuse este cu ajutorul unei pensete. Totusi, nu trebuie sa tragi tare de aceasta, ci sa te misit incet si sigur. Nu apasa pe capusa! Incaerca sa nu o sperii. Trebuie sa o ridici putin in sus, dupa care sa tragi usor pana o scoti din piele. Uite un video care arat clar cum se scoate capusa.

Dupa cum spune in video, nu trebuie sa te ingrijorezi ca a ramas un cap de capusa in piele. Sunt multe persoane care au grija asta, insa in video spune clar ca capusele nu au un cap la propriu, ci doar o gura, in forma de „tub” care il infing in tine, cu dintii.

In cazul in care sunteti muscati de o capusa si doriti sa o scoateti cu penseta, va recomand sa va informati putin inainte astfel incat sa faceti acest lucru fara nici un risc. Va pun mai jos o macheta video unde arata foarte clar cum trebuie prinsa capusa atunci cand o extrageti si ce fel de penseta trebuie sa folositi.

Cu toate acestea, va recomand ca in cazul in care sunteti muscati de capusa sa mergeti la cea mai apropiata unitate medicala. Extragerea capuselor este gratuita insa cel mai important lucru este acela ca in cazul in care medicului i se pare ceva in neregula va va face un set de analize si va va chema pentru investigatii viitoare. Nu uitati, este vorba despre sanatatea dumneavoastra!

3. Ce trebuie să știi despre căpușele cu picioare negre

Căpșunele ne amenință cel mai des în timpul verii, deși ele active pe tor parcursul anului, inclusiv iarna, dacă temperaturile sunt peste limita înghețului.

Potrivit unui studiu apărut în 2014 în Journal of Autoimmunity, în regiunile nord-estice din SUA vara este perioada de vârf a bolilor Lime, când căpușele non-adulte sunt în plină viață.

Căpușele nu sunt insecte

Contrar părerii celor mai mulți dintre noi, căpușele nu sunt insecte, ci arahnide. Ele sunt mai curând înrudite cu păianjenii și cu scorpionii decât cu muștele și țânțarii.

Nu degeaba produc mușcături atât de puternice. Inclusiv înfățișarea lor este asemănătoare păianjenilor: au patru perechi de picioare, nici o antenă și nu zboară, nici nu sare.

În schimb, atunci când sunt înfometate, merg în zonele de iarbă și frunziș (de regulă în apropierea pajiștilor sau a pădurilor) și așteaptă până când apare un animal sau un om.

Își folosesc a treia și a patra pereche de picioare pentru stabilitate, iar pe primele două le blochează în gazda găsită. Unele se târăsc în jur până când găsesc o porțiune de piele în apropierea unui vas mic de sânge de unde pot extrage mai ușor sânge.

Iată de ce este indicat ca atunci când mergeți la iarbă verde să aveți corpul foarte bine acoperit, pentru a nu lăsa nici o porțiune de piele la dispoziția căpușelor. Au câteva locuri în care țintesc cel mai des: abdomenul, partea din spate a genunchiului, ceafa, spatele urechii, axilele și zona inhginală.

Căpușa cu picioare negre transmite boala Lyme

La noi în țară există circa 27 de specii de căpușe. Cea mai des întâlnită este Ixodes ricinus, care își depune ouăle pe suprafața pământului, astfel încât larvele care ies ajung direct pe animalele pădurii (păsări, mamifere), iar mai apoi pe plante, pe animale și oameni.

Căpușa cu picioare negre (Ixodes scapularis), cunoscută și sub numele de „căpușa cerb”, este cea mai cunoscută transmițătoare a bolii Lyme la oameni, deoarece are corpul mic, care îi permite să rămână nedetectată și să se hrănească mai mult timp.

Larvele și femelele adulte se hrănesc cu sânge uman. Sunt mai active între lunile mai și august.

Femelele adulte au corpul de culoare roșie-maronie, spatele negru, gura lungă și subțire. Căpușele non-adulte răspândesc mai ușor bolile datorită dimensiunii lor mici care le permite să se hrănească mai mult timp până când sunt depistate.

Femelele adulte au corpul mai mare și nu rămân atașate mult timp pe corp. Ele sunt mai active în lunile de toamnă.

Unde trăiesc căpușele cu picioare negre

Aceste tipuri de căpușe au fost identificate în toate statele din SUA, mai puțin în Hawaii. Sunt cel mai des întâlnite pe coasta de est a Statelor Unite, de la Florida până la Maine și Texas. Se găsesc și în regiunile Great Lakes în Midwest US.

Stau sub așternut de frunze, la marginea zonelor împădurite, în regiunile cu iarbă înaltă sau vegetație bogată, precum și în zonele în care trăiesc animale sălbatice. Au nevoie de locații umede și umbroase care să le protejeze.

Cum se manifestă

Căpușele de cerb pornesc în căutarea unui victime când le este foame. Nu pot zbura, nici nu pot sări, dar se pot cățăra. Cercetătorii au descoperit că cele din statele nordice din SUA se urcă pe firele de iarbă sau pe alte tipuri de vegetație și își întind picioarele în speranța că vor prinde o gază care trece prin apropiere.

Cele din zonele estice, în loc să se urce pe plante,  petrec mai mult timp sub frunziș pentru a evita temperaturile mari care le pot fi fatale. Dat fiind expunerea lor redusă la oameni, cel mai probabil vor găsi un mic mamifer sau o reptilă ca gazdă.

Larvele pot urca câteva degete de la pământ, în timp ce căpușele tinere pot urca până la 30 cm. Căpușele adulte urcă 60 cm de la pământ.

Animale purtătoare de căpușe cu picioare negere

Aceste tipuri de căpușe se hrănesc cu sângele a peste 300 de animale diferite. Cele mai des sunt găsite pe șerpi, scorpii, șoareci, reptile, veverițe, păsări, animale domestice (câini), căprioare albe, bovine, elani. Dintre acestea, doar șorecii, păsările, veverițele și scorpiile pot purta și transmite boala Lyme la o căpușă care se hrănește.

Ciclul de viață și perioade active

Nimfele sunt cel mai active între lunile mai și august – perioada cu cel mai mare risc de transmitere a bolii Lyme. Căpușele adulte sunt mai active toamna. Deși riscul de transmitere a bolii Lyme rămâne ridicat, aceste căpușe sunt mari și mai ușor vizibile, astfel încât sunt îndepărtate mai repede din corp, înainte ca boala să se transmită.

Femelele adulte sunt mai periculoase decât masculii deoarece aceștia rareori se hrănesc. Dacă totuși se hrănesc, o fac pentru o perioadă scurtă de timp. Ciclul de viață a unei căpușe cu picioare negre durează circa 2 ani și începe primăvara.

Mituri despre căpușe

Mitul nr. 1: Toate căpușele transmit boala Lyme

Deși mușcătura de căpușă poate fi o experiență traumatizantă pentru oricine, nu trebuie să ne îngrijorăm atât de mult cu privire la riscul de a contacta boala Lyme.

Nu toate căpușele sunt infectate cu această bacterie. Doar două specii pot transmite această boală infecțioasă. Este vorba despre căpușa cu picioare negre care trăiește în regiunile vestice din SUA (Ixodes scapularis) și cea din regiunile vestice (Ixodes pacificus). Mai este cunoscută și sub numele de „căpușa cerb”.

Deși toate speciile de căpușe pot fi purtătoare de boala Lyme, doar acestea două au capacitatea de a transmite bacteria. Alte specii pot transmite alte boli grave, precum Ehrlichioza sau Rocky Mountain febră reperată (RMSF).

Mitul nr. 2: Căpușele pot fi scoase prin metode „domestice”

Arderea, sufocarea cu vaselină sau tamponarea cu săpun lichid sunt cele mai uzitate metode de scoatere a căpușelor acasă. Ele nu fac decât să agraveze situația, determinând căpușa să secrete salivă infectată în gazdă.

Aceste metode permit căpușei să stea mai mult timp în corp și să producă infecții. Ea are nevoie de circa 24 de ore pentru a transmite boala Lyme, dacă este purtătoare. Așadar, prelungirea șederii ei în corp crește riscul de infecții.

Cel mai bun mod de a îndepărta o căpușă înfiptă în piele este apucarea capului cu o pensetă și tragerea ei afară.

Mitul nr. 3: O erupție cutanată este un semn sigur de Lyme

Deși erupțiile cutanate apărute în zona mușcăturii de căpușă este un indiciu al infectării cu bacteria Lyme, doar 20% dintre cei infectați prezintă acest semn.

Mâncărimea nu apare tot timpul la locul mușcăturii, de aceea este posibil să o vedeți în alte zone ale corpului. Dacă ați fost mușcat de o căpușă, cel mai bun mod de a determina riscul de expunere la bacteria Lyme sau la alte simptome este să vă face un test specific.

Mitul nr. 4: Căpușele pot să cadă din copaci pe oameni sau pe animale

Căpușele nu stau în copaci, așteptând să sară pe gazdă. Ele au mai degrabă un comportament iscoditor. Metoda lor de acțiune este aceasta: căpușa stă pe marginea firelor de iarbă sau a tufișurilor, își scoate picioarele din față și se prinde de un animal sau de un om care trece prin apropiere. Căpușele pot de asemenea să se urce de la sol la o gazdă care trece pe lângă.

Însă modul lor de atac diferă de la o specie la alta. Unele sunt mai agresive și ies în căutarea unei gazde, altele stau la pândă și iscodesc.

Căpușele sunt de asemenea atrase de dioxidul de carbon și de căldură.

Mitul nr. 5: Căpușele nu supraviețuiesc în sezonul rece

Temperaturile mici nu ucid căpușele. Este adevărat că sunt mai puțin active în lunile reci și în iernile grele, când se învelesc cu frunze sau stau sub zăpadă. Este posibil ca în zilele de iarnă fără zăpadă vânătorii și drumeții să întâlnească în drumul lor căpușe.

Cele mai multe din ele rămân în stare de dormitare până vine din nou vremea caldă și pot găsi o gazdă de la care să se hrănească.

Dacă o căpușă se află deja pe o persoană sau pe un animal, acestea se pot dezvolta și hrăni pe acea gazdă pe tot timpul iernii sau a perioadei reci.

Mitul nr. 6: Capul unei căpușei rămas blocat în piele poate cauza infecții

Se poate întâmpla ca în urma metodele de scoatere a căpușelor din piele să iasă doar corpul, iar capul să rămână înfipt. Nu vă speriați. Capul nu poate transmite nici o boală fără corpul atașat. În timp, corpul nostru va împinge afară alte părți care persistă acolo.

De asemenea, o căpușă nu poate crește la loc părți din corp odată ce acestea au fost îndepărtate.

Mitul nr. 7: Insecticidele țin căpușele departe

Produsele DEET, care conțin dietiltolumaid (un compus chimic folosit împotriva diverselor specii de insecte) nu ne pot proteja împotriva mușcăturilor de căpușe. De ce? Răspunsul este simplu: căpușele nu sunt insecte.

Studiile au arătat că doar permetrina ne poate feri de căpușe, deși această substanță poate fi folosită doar pe haine. Îndată ce se ating de materialul tratat cu permetrină, căpușele se îndepărtează. Această substanță este eficientă și împotriva țânțarilor.

Mitul nr. 8: Cerbii și căprioarele sunt cauza răspândirii boala Lyme

Bacteria care produce boala Lyme (Borellia burgdorferi) nu circulă în fluxul sanguin a cerbilor sau a căprioarelor. Aceste animale nu sunt gazde competente pentru a deveni purtători de Lyme.

Deși specia de căpușe responsabilă pentru transmiterea bolii Lyme se numește „căpușa cerb”, cerbii nu sunt capabili să răspândească această boală.

Șoarecele cu picioare albe este rezervorul gazdei de Borrelia burgdorferi. Singura legătură dintre cerbi și căpușele cerb este rolul lor în amplificarea populației de căpușe.

Mitul nr. 9: Toate căpușele se hrănesc cu sânge

O căpușă trece prin 4 stadii de viață:

1. ouă,
2. larve,
3. nimfe,
4. adulți.

Larvele și nimfele trebuie să consume o masă plină de sânge pentru a se metamorfoza în următorul stadiu de viață. Doar femelele adulte se hrănesc cu sânge, în timp ce masculii adulți nu sug sânge aproape niciodată.

Când ies în activitatea lor de iscodire pentru a găsi o gazdă, căpușele așteaptă de asemenea un potențial mascul. Când o femelă se hrănește, masculul se atașează sub ea. O persoană poate găsi un mascul atașat de o căpușă.

Mitul nr. 10: Boala Lyme poate fi diagnosticată prin teste sangvine umane

Testele de diagnosticare a bolii Lyme sunt teste sangvine, de tip imunologic, care vizează anticorpi specifici care se asociază cu bacteria cauzatoare de boala Lyme.

Sistemul imunitar este deosebit de complex, și poate fi nevoie de o perioadă de 3-4 săptămâni până când apare un răspuns la bacteria Lyme în corp.

Până ce acești anticorpi nu devin prezenți, testele umane vor arăta un rezultat negativ. Bacteria care produce infecția Lyme are o formă spiralată complicată, care îi permite să se miște rapid prin fluxul sanguin și țesuturile corpului.

Ea este de două ori mai rapidă decât o celulă albă de sânge (care este cunoscută drept cea mai rapidă celulă din corp). Acest lucru provoacă complicații în ceea ce privește întârzierea răspunsului sistemului imunitar și producerea de anticorpi împotriva bolii Lyme. Prin urmare, testul de sânge uman poate întârzia apariția unui răspuns pozitiv, chiar dacă simptomele sunt prezente.

Sper ca acest articol sa te fi ajutat sa intelegi cum scoti capusa si care sunt cele mai importante metode pentru a le scoate. Acum haide sa vorbim despre ce complicatii pot aparea in cazul unor capuse. Aceste probleme pot aparea si daca nu ai folosit corespunzator una din aceste metode de scos capuse. Cea mai cunoscuta complicatie ce poate aparea este boala Lyme.

Totul despre boala Lyme

Ce este boala Lyme? Boala Lyme este o boală infecțioasă, transmisă de căpușe, în special de specia de căpușe-cerb, sau căpușele cu picioare negre (Ixodes scapularis sau Ixodes pacificus).

Este cauzată de bacteria Borrelia burgdorferi și Borrelia mayonii. Acești patogeni sunt cunoscuți sub numele de bacterii „spirochete”, datorită formei lor flexibile spiralate.

Tocmai această formă a lor spiralată le permite să se miște rapid în corp și să se mute ușor de la o locație la alta.

Cum se transmite boala Lyme

Atât speciile de căpușe-cerb, cât și mamiferele mici, precum iepurele cu picioare albe (Peromyscus leucopus), pot fi purtători ai bolii Lyme.

O căpușă-cerb neinfectată care se hrănește cu un mamifer infectat poate contracta boala Lyme. Ulterior, ea poate răspândi boala la șoarecele cu picioarele albe neinfectat, la alte animale – precum câinile, și la oameni.

Când bacteria Borrelia burgdorferi infectează o căpușă, ea rămâne inactivă în intestinul acesteia. Pe măsură ce căpușa începe să se hrănească, cădura și pH-ul sângelui activează bacteria și o face să se înmulțească și să se răspândească de la stomac la glandele salivare ale căpușei.

Acest proces durează circa 18-24 de ore, după care boala poate ajunge din glandele salivare în gazdă.

Care sunt simptomele bolii Lyme

Odată ajunsă în corpul uman, boala Lyme progresează în 3 etape diferite.

1. Boala Lyme localizată devreme

Primul și cel mai comun simptom al bolii Lyme este erupția roșie, de formă circulară, extinsă care apare la locul infecției. Ea este prezentă în 70-80% din indivizii infectați.

Bacteria infectează celulele pielii, provocând roșeață, după care se deplasează de la locul infecției.

Alte simptome asociate cu boala Lyme, depistată din timp, sunt cele asemănătoare gripei, precum:

• febră
• frisoane
• oboseală
• dureri de cap
• dureri musculare și articulare

Simptomele debutează la 3-30 de zile de la expunere.

2. Boala Lyme diseminată timpuriu

Folosindu-se de forma ei flexibilă spiralată, bacteria se poate deplasa în corp, ajungând în zone îndepărtate, de pildă în articulații, ochi, inimă, sistemul nervos și alte zone ale pielii, departe de locul în care căpușa s-a atașat în primă fază.

Această etapă are loc de regulă la câteva săptămâni după infecția ințială.

3. Boala Lyme diseminată târziu

Dacă nu este tratată la timp, boala Lyme poate ajunge în stare latentă în zonele pe care le-a infectat, cauzând reapariția simptomelor la câteva săptămâni, luni sau ani distanță de faza 2.

Progresia bolii poate duce la numeroase complicații:

• artrită
• encefalopatia Lyme
• complicații ale sistemului nervos
• tulburări cognitive (probleme de memorie și concentrare)

Cum se poate testa boala Lyme?

De cele mai multe ori, cheia diagnosticării bolii Lyme este recunoașterea simptomelor specifice și istoricul expunerii. Dacă se suspectează prezența acestei infecții, poate fi efectuat un test de confirmare în 2 pași: testul ELISA și testul Western-Blot.

Testul ELSA presupune testarea unei probe de sânge de la pacient pentru identificarea anticorpilor produși de sistemul imunitar ca răspuns de apărare împotriva bolii Lyme.

Un răspuns pozitiv fals poate să apară dacă pacientul are are afecțiuni, precum:

• sifilis
• boli autoimune
• anaplasmoză
• febră recidivantă cauzată de căpușe
• Helicobacter pylori
• Virusul Epstein Barr
• Treponema denticola (o infecție a gingiilor)
• Endocardită infecțioasă
• Leptospiroză

În cazul testului Western Blot, se iau probe de sânge pentru depistarea a doi anticorpi produși în defensivă la boala Lyme:

1. anticorpii IgM, produși în prima lună de la infecție (aceștia pot produce cel mai des un răspuns pozitiv fals și pot fi testați doar în primele 4 săptămâni de la expunere)
2. anticorpii IgG, produși la 1-2 luni după expunere (aceștia redau cu mai multă acuratețe prezența bolii Lyme la un pacient; din păcate acest test nu poate fi efectuat imediat după expunere).

Cel mai probabil, pacienții la care testul IgM este pozitiv iar cel IgG este negativ, nu au boala Lyme. Ambele testări ELSA și Western-Blot trebuie să fie pozitive pentru ca un pacient să poată fi diagnosticat un pacient cu boala Lyme.

Cum se trateză boala Lyme

Centrele Pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) recomandă utilizarea de antibiotice în tratarea bolii Lyme. Tratamentul antibiotic pentru adulți presupune utilizarea de:

• Doxiciclină de 100 mg – de 2 ori pe zi
• Zinnat (Cefuroximă axetil) de 500 mg – de 2 ori pe zi
• Amoxicilină de 500 mg – de 3 ori pe zi, timp de 10-21 de zile

Tratamentul antibiotic pentru copii presupune utilizarea de:

• Doxiciclină 4 mg/kg, împărțite în 2 doze zilnice
• Zinnat (Cefuroximă axetil) 30 mg/kg, împărțite în 2 doze zilnice Amoxicilină 50 mg/kg – împărțite în 2 doze zilnice, timp de 10-21 de zile

Antibioticele se vor folosi doar dacă este un motiv întemeiat de suspectare a bolii Lyme. Nu luați antibiotice de fiecare dată când ați fost mușcat de o căpușă ca măsură preventivă, mai ales dacă nu aveți motive să credeți că ați fost infectați cu boala Lyme.

Uite un video in care se vorbeste despre ce inseamna boala Lyme

Babesioza – o boală gravă provocată de mușcătura de căpușe

Mușcăturile de căpușe nu sunt periculoase doar la oameni, ci și la animale, ele fiind victime mult mai probabile din cauza expunerii lor frecvente la spațiile verzi din natură.

La câini, una din cele mai grave boli cauzate de mușcătura de căpușă este Babesioza. Ea se poate întâlni însă și la oameni.

Ce este Babesioza și cum se transmite la oameni

„Babesioza”provine de la denumirea parazitului responsabil pentru apariția acestei infecții „Bebesia microti”. Acest patogen are capacitatea de a infecta celulele roșii de sânge.

Bebesia microti transmite boala iepurelui cu picioare albe și altor animale mici. Expunerea la acest parazit poate avea loc atunci când o persoană sau un animal este mușcat de o căpușă-cerb, cunoscută și sub numele de căpușa cu picioare negre (Ixodes scapularis).

Această specie de căpușe este totodată cel mai des asociată cu transmiterea bolii Lyme la oameni și animale.

Căpușele infectate cu Babesia microtiare se găsesc de regulă doar în zonele de nord-est ale Statelor Unite ale Americii, precum și în statele nordice din SUA, de la Ohio până la Rocky Mountains.

Există și câteva specii de Babesioză care pot infecta și oamenii, Babesia microti fiind cea mai prevalentă.

În Europa, Babesioza este considerată mai rară, însă are un grad de letalitate mai mare. Speciile de paraziți care pot infecta bovinele sunt „Babesia divergens”, „Babesia bigemina”, „Babesia bovis”și „Babesia major”.

Spectrul acestei boli este larg, variind de la o infecție aparent silențioasă la o boală fulminantă, asemănătoare malariei, asociată deseori cu decesul.

Ce căpușe transmit Babesia

În cele mai multe cazuri, Babesia microtiare este transmis de nimfe, adică de căpușele imature. Sezonul cu cele mai mari rate ale infectării cu acest parazit este sfârșitul primăverii și lunile de vară. În această perioadă, nimfele sunt cele mai active.

În stadiul de nimfe, aceste căpușe sunt foarte mici, având dimensiunea unei semințe de mac. Întrucât sunt foarte greu de observat, este recomandat să stați cât mai departe de zonele cu iarbă înaltă, de păduri și mormanele de frunze.

Cum se manifestă infecția Babesioza la oameni

De regulă, persoanele expuse la Babesia microti nu dezvoltă simptome, organismul având capacitatea de a elimina în mod natural infecția. În acest situații, nu este nevoie ca doctorul să prescrie anumite medicamente sau un tratament special. Majoritatea acestor persoane nici nu își amintesc să fi fost mușcați de o căpușă.

Babesioza poate deveni însă o boală fatală pentru persoanele cu un sistem imunitar slăbit. Din categorie celor mai sensibili fac parte de asemenea vârstnici, cei care au suferit o operație de înlăturare a splinei și cei cu o stare de sănătate debilitantă.

Simptomele unei infecții active cu Babesia microti seamănă foarte mult cu cele pe care le resimte o persoană cu anemie. Acest lucru se datorează faptului că acest parazit distruge celule roșii de sânge (un aspect întâlnit în anemia hemolitică).

Alte surse descriu infecția cu Babesioza asemănătoare unei infecții virale, cu simptome de febră, mialgie, artralgie, anorexie, greață, vărsături sau oboseală. Alte simptome pot include:

• greață
• slăbiciune musculată
• transpirații
• frisoane
• scăderea apetitului
• dureri corporale

Examinarea fizică poate arăta de asemenea prezența icterului, a splenomegaliei și hepatomegaliei (splină și ficat mărite).

După expunerea la acest microorganism, simptomele pot să apară în orice moment. Unele persoane le pot constata la câteva săptămâni sau chiar luni de la mușcătura inițială.

Babesioza poate fi depistată printr-o examinare la microscop a celulelor roșii din sânge recoltate de la pacientul infectat. Dacă este nevoie, medicul poate prescrie unele medicamente pe Babesioză, precum cele folosite în malarie.

Persoanele cu o stare bună de sănătate, chiar dacă sunt diagnosticate cu Babesioză, nu necesită tratament pentru eradicarea infecției. De asemenea, acestea pot să nu aibă deloc simptome.

Babesioza – evoluție și complicații

Babesioza poate cauza complicații severe, precum:

• insuficiență respiratorie acută
• coagulare intravasculară diseminată
• insuficiență cardiacă congestivă
• insuficiență renală
• comă

Pacienții cu imunitatea scăzută, precum cei fără splină, bolnavii de cancer sau HIV, precum și persoanele peste 50 de ani au un risc mai mare de agravare a Babesiozei.

Circa un sfert din adulți și jumătate din copii prezintă o infecție asimptomatică, sau simptome ușoare, asemănătoare unei infecții virale. În cazul lor, infecția este depistată prin teste de laborator.

După un tratament de 1-3 săptămâni, celulele roșii de sânge ar trebui să fie restaurate, iar infecția să dispară.

Cu toate acestea, atât la pacienții netratați, cât și la cei tratați, parazitemia poate persista, înrăutățindu-se la câteva săptămâni sau luni după infecție. În cazuri mai rare, patogenul se poate transmite la alte persoane prin transfuzii de sânge infectat.

De asemenea, o femeie însărcinată care a fost infectată cu Babesioză poate transmite fătului infecția prin sarcină sau la naștere.

Infecția simultană cu Babesioză și Lyme de la o muscatura de capusa

Căpușele-cerb pot transmite gazdei simultan Babesioza și boala Lyme. Au fost raportate cazuri de acest tip de co-infecții, ele fiind cele mai comune în rândul infecțiilor provocate de căpușe. Boala Lyme este cauzată de o bacterie numită Borrelia burgdorferi.

Boala Lyme: Tratament, Complicatii, Cauze, Transmitere

Boala Lyme, împotriva căreia nu există în prezent vaccin, este cea mai frecventă boală transmisibilă infecțioasă focară din Europa, Asia și America de Nord. Boala este transmisă prin acarieni ixodici și, potrivit statisticilor anuale, incidența bolii Lyme a crescut de 25 de ori față de cifrele din 1982.

Boala Lyme, uneori numită boala „invizibilă”, este diagnosticată de simptome, incluzând, printre altele, cel mai caracteristic semn al bolii, eritemul inelar migrat, care este o erupție cutanată patognomonică la această boală.

Cum se transmite boala Lyme?

Deoarece mulți pacienți cu boala Lyme nu menționează mușcătura de căpușe, unii experți consideră că borelia poate fi transmisă de alte insecte, țânțari, păianjeni, purici și scabie. Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor refuză această opinie, în plus, în prezent nu există informații fiabile cu privire la posibilitatea transmiterii bolii Lyme de la persoană la persoană, prin mânuirea, sărutul sau contactul sexual cu un pacient.

Info: daca ai fost muscat de o capusa, vezi aici un ghid despre cum se poate scoate capusa din piele.

În ceea ce privește transmisia verticală (de la mamă la făt), nu există o opinie fără echivoc. Boala Lyme, dobândită în timpul sarcinii, poate duce la infecții transplacentare și la moartea posibilă a fătului. Cu toate acestea, nu au existat cazuri de impact negativ al bolii infecțioase asupra fătului în cazul în care femeilor gravide li s-au prescris terapie antibacteriană.

Nu există, de asemenea, date privind cazurile de infecție prin laptele matern. S-au obținut date privind capacitatea boreliei de a rămâne viabilă în sângele donator conservat, motiv pentru care persoanele care suferă de boala Lyme nu au voie să doneze sânge.

În ciuda existenței bolii Lyme la câini și pisici, nu există nicio dovadă a posibilității unei infecții directe a gazdei de la animalele de companie.

Util: vezi aici cum poti scoate o capusa in siguranta, cu penseta

Diagnosticul cel mai comun al bolii Lyme se bazează pe simptome patognomonice și informații despre posibilele contacte cu acarienii.

Simptome clinice și diagnosticarea bolii Lyme

Ca și în cazul altor boli infecțioase, cu boala Lyme, se așteaptă ca serodiagnosticul în primele săptămâni de boală să producă rezultate negative. La câteva săptămâni de la infectare, un imunotest enzimatic (ELISA) poate dezvălui anticorpi la B. burgdorferi. În cazul unui rezultat pozitiv ELISA, pentru confirmarea diagnosticului se utilizează un test Western blot. Specificitatea și fiabilitatea acestor teste de laborator depind de stadiul bolii.

La locul mușcăturii de căpușe, există, de obicei, papule hiperemice mici. Astfel de papule sunt o reacție normală la o mușcătura de căpușe, și nu un simptom specific al bolii Lyme. Cu toate acestea, în următoarele zile, zona de hiperemie poate crește odată cu formarea erupțiilor cutanate patognomonice Lyme sub formă de eritem migrator în formă de inel, cu un inel roșu strălucitor exterior care înconjoară zona pielii cu culoare neschimbată.

În același timp, la mulți pacienți, erupția cutanată nu are o natură pronunțată patognomonică, la unii pacienți elementele erupției cutanate apar pe mai multe zone ale pielii. Astfel de simptome asemănătoare gripei, cum ar fi febră, frisoane, letargie și o durere de cap, pot însoți simptomele pielii.

În absența tratamentului adecvat, procesul infecțios se extinde asupra articulațiilor, a mușchiului inimii și a sistemului nervos. În această etapă, simptomele bolii includ dureri severe ale articulațiilor și umflături. Legăturile genunchiului sunt cele mai vulnerabile, deși durerea poate migra. În câteva săptămâni, luni sau chiar ani după infecție, la pacienți se poate dezvolta meningita, paralizia temporară a unei jumătăți a feței (paralizia Bellului), slăbiciunea membrelor și diverse tulburări ale funcțiilor motorii.

La câteva săptămâni după boală, un număr de pacienți dezvoltă simptome mai puțin tipice, cum ar fi:

• aritmii cardiace de durată, de regulă, nu mai mult de câteva zile sau săptămâni;
• conjunctivita sau episclerita;
• hepatita;
• slăbiciune severă.

Tratament pentru Boala Lyme

Utilizarea timpurie a terapiei cu antibiotice, ca regulă, conduce la o recuperare rapidă și completă a pacienților. Majoritatea pacienților care au fost tratați în perioade ulterioare de boală răspund de asemenea bine terapiei cu antibiotice, deși pot reține simptome persistente din sistemul nervos și articulațiilor.

La 10-20% dintre pacienți, simptome precum slăbiciune, dureri musculare, disomie și tulburări de gândire, persistă chiar și după încheierea unui ciclu complet de tratament cu antibiotice. Cu aceste simptome, pacienții nu sunt eligibili pentru tratamentul pe termen lung cu medicamente antibacteriene, dar în timp ei observă o ameliorare fără o terapie suplimentară.

În conformitate cu recomandările Clinicii Mayo, SUA, tratamentul antibiotic pe cale orală este terapia standard pentru boala Lyme în perioada precoce a bolii. Adulților și copiilor cu vârsta peste 8 ani li se recomandă să ia doxiciclină, la copiii mici, la femeile gravide și la cele care alăptează, să utilizeze amoxicilină sau cefuroximă.

Administrarea parenterală a antibioticelor este recomandată atunci când implică sistemul nervos central în procesul infecțios. Această terapie este o metodă eficientă de eliminare a unui agent infecțios din organism, deși poate dura ceva timp pentru a elimina complet simptomele bolii.

În absența unui vaccin împotriva bolii Lyme, prevenirea boreliozelor include utilizarea de repelenți specifici și îndepărtarea imediată a căpușelor la detectare.

Mimeticitatea clinică

Patognomonică pentru boala Lyme, eritemul inelar migrat este absent la mai mult de jumătate dintre pacienți, iar mai puțin de jumătate dintre pacienți notează mușcătura de căpușe. Conform unor date, această parte a pacienților nu poate depăși 15%.

Specialiștii consideră că boala Lyme este un „mare imitator”, deoarece boala imită alte boli, cum ar fi scleroza multiplă, artrita autoimună și reactivă, sindromul de oboseală cronică, fibromialgia și boala Alzheimer. În același timp, mulți pacienți arată destul de sănătoși, nu se detectează anticorpi la agentul cauzal al bolii cu serodiagnosticare. De aceea, boala Lyme este numită adesea o boală „invizibilă„.

Istoria bolii Lyme

In cazul in care va intereseaza si putina istorie, aici sunt cateva informatii despre aceasta afectiune icnepand de la data la care ea a fost descoperita prima data:

În 1975, un grup de copii și adulți din regiunea Lyme din Connecticut, SUA, au prezentat simptome asemănătoare atipice ale artritei. În 1977, 51 de cazuri de artrită Lyme sau Lym-artrita au fost diagnosticate. Etiologia bolii a fost considerată o boală transmisibilă infecțioasă și asociată cu mușcăturile de capuse.

În 1982, Willy Burgdorfer a identificat agentul cauzal al acestei boli infecțioase, a fost o Borrelia din familia spirocheților, numită după omul de știință Borrelia burgdorferi. În timpul muscării unei căpușe infectate cu Borrelia burgdorferi, agentul patogen intră în sângele unei persoane. Forma de tirbușon îi permite să fie fixată și încorporată într-o varietate de țesuturi ale corpului, care este cauza leziunilor multiorganice și multi-sistemice în borelioza. S-a stabilit că există 5 serotipuri principale de Borrelia burgdorferi, care numără mai mult de 100 tulpini diferite în SUA și mai mult de 300 în întreaga lume. Multe dintre ele au dezvoltat rezistență la o serie de medicamente antibacteriene.

Diagnosticul serologic de borelioză a devenit disponibil din 1984. In 1997 a apărut primul vaccin împotriva bolii Lyme, dar după 4 ani, producătorii au retras vaccinul de pe piață.

Surse bibliografice:

1. Tickipedia, „Babesiosis”: https://www.tickipedia.org/babesiosis/
2. Mary J. Homer,1 Irma Aguilar-Delfin, Sam R. Telford, Peter J. Krause and David H. Persing, „Babesiosis”, articol publicat în jurnalul Clinical Microbiology Reviews. 2000 Jul; 13(3): 451–469, preluat de pe site-ul: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC88943/
3. Burke A Cunha, „Babesios”, articol publicat pe site-ul Medscape: https://emedicine.medscape.com/article/212605-overview
4. American Lyme Disease Foundation (ALDF), „Babesiosis”: https://www.aldf.com/babesiosis/