Exista mii si mii de persoane, femei, in lumea intreaga care sunt batute, abuzate de partenerii lor, sufera jicniri si totusi stau in acea relatie. Nu se ridica, nu zic nimic, plang in liniste, se invinuiesc pe ele insele si raman acolo in aceea relatie.
Acestor femei le trec numeroase idei prin cap, de la cel mai cunoscut “eu sunt de vina pentru tot” pana la “dar poate e ultima oara, sigur era suparat” sau “sigur avea vreun motiv acum si nu stia cum sa-si revina”. Dar aceste idei nu scuza actul in sine.
De ce? Care este de fapt gandirea lor? Ce le trece prin cap?
Sunt femeie si poate de asta nu sunt de acord cu violenta fizica.
De nici o culoare; nici impotriva mamei, a surorilor, impotriva iubitei, chiar si impotriva unei straine. Nu exista motiv care sa justifice o bataie. Sub orice forma am lua-o, un barbat va fi intotdeauna mai puternic, fizic vorbind, decat o femeie. Si, in acest caz, bataia, este cu siguranta una inegala, incorecta. O femeie, oricat ar incerca sa se apere, nu va avea niciodata aceeasi forta ca sa poata raspunda loviturilor primite.
Este destul de intalnita faza ca, in anumite comunitati, femeia e batuta pentru ca trebuie sa invete o lectie, sa fie supusa, sa fie o sotie buna. Iar aceea femeie nu poate pleca de langa sotul ei pentru ca o leaga legile “tribului” – ca sa ma exprim asa – de el, pentru ca si-ar face de rusine familia, pentru ca nu ar putea sa se descurce singura in lumea mare, etc. De cele mai multe ori, insa, bataia este doar un mod de a exprima ceva, de a intari autoritatea barbatului, in conditiile in care nu exista destula educatie in acel mediu, in acea familie, ca sa se poate intelege pe calea vorbii, ca sa poata sa-si exprime fiecare nemultumirile, verbal.
Si, tot din lipsa de educatie, se considera ca vorba nu face nimic, nu duce nicaieri, ca cel mai bine se invata cu pumnul. Pentru ca pumnul iti lasa o urma care este vizibila mult timp la suprafata, iar de cate ori se va uita in oglinda, femeia isi va da seama ca a gresit si ca trebuie sa se comporte altfel; de cate ori va iesi pe strada, oamenii se vor uita la ea, iar rusinea o va face sa-si doreasca sa se fi comportat astfel, si sa “inteleaga” ca ea a gresit, de fapt, nu bruta care i-a aplicat fiecare lovitura de pe corpul ei.
Dar, pumnul lasa o urma si in suflet, deoarece, cu fiecare lovitura, ramane cate o vanataie care nu se sterge asa usor, si care trece si mai greu, in sufletul persoanei ranite. Cei mai multi dintre barbati se bazeaza pe semnele fizice pe care le lasa pe trupul partenerei si pe frica pe care o inspira acea bataie, fara a fii cu adevarat constiienti ca frica este o alta forma de a exprima aceea urma din suflet, care trece foarte greu, iar, de multe ori, aproape niciodata.
Nu o sa intru in polemica daca vreo femeie isi merita sau nu palma data (ca sa ma limitez doar la un gest), pentru ca mi-am exprimat deja deazacordul pentru orice forma de violenta fizica. Da, exista momente in care partenera te-a inselat, te-a mintit, si-a batut joc de tine, sau o femeie te-a tras pe sfoara, sau cine stie ce alte lucruri asemanatoare. Si atunci, ca si barbat, simti cum te enervezi, simti cum masculinitatea ta a zburat pe geam, cum cineva asa de perfid si-a batut joc de tine, cum ti-a calcat orgoliul si demnitatea in picoare.
Iti trec idei prin cap ca altii stiau si-si bateau joc de tine, ca toata lumea te lua drept prost; si mai esti nervos si pe tine ca ai lasat asta se se intample, ca nu te-ai prins la timp. Si, atunci, reactia care iti vine cel mai repede este cea de a da o palma. Si femeile dau o palma in conditii asemanatoare; si nu, nu justific nici palma lor.
Dar a da o palma ca un barbat nu se compara cu a da o palma ca o femeie. O femeie se mai poate opri dupa o palma, va plange, va tipa, va sparge lucruri. Un barbat, insa, sa va infuria, va da o palma, si inca una, si inca una, un pumn, si va continua pana cand va considera el ca i-au trecut nervii, chiar daca rupe in bataie femeia de langa el.
Bataie din cauza geloziei
Dar ce faci cu cei care fac acest lucru pentru ca sunt gelosi, sau li se pare ca ceva ce a facut partenera lor ii jeneaza, nu e corect? Ce faci cand fantasmele unui barbat il fac sa-si verse nervii pe partenera? Si, asta, in mod constant. In fond, exista nenumarate cazuri de acest fel inregistrate, in lume, si mult mai mult care trec sub tacere.
Raspunsul ar fi simplu: ca femeie, cand ai primit prima palma, iti faci bagajele, nu te uiti inapoi, pleci. Da, e greu. Il iubesti pe partener, cel mai probabil, palma te-a luat prin suprindere, nu stii ce sa zici, incerci sa gasesti scuze, iti analizezi propriile reactii, te gandesti ca poate ai gresit tu, te gandesti ca el e indreptatit. Dar trebuie sa pleci. Exista posibilitatea ca palma data sa fie doar un caz nefericit, fara posibilitatea de repetie; iar el sa vina sa-ti ceara scuze in cele mai dragute moduri posibile. Dar, observand lumea si cazurile de violenta de peste tot, acest exemplu ar fi doar exceptia care intareste regula.
Si, totusi, atunci, de ce stam dupa ce am primit o palma?
Si, mai ales, de ce stam dupa ce primim mai multe palme, pumni si, eventual, o bataie adevarata? Pentru ca il iubim pe cel de langa noi, de cele mai multe ori. Pentru ca, indiferent ce zice sau ce face, nu ne putem imagina traind fara el. Se aplica acelasi principiu ca atunci cand ne inseala si dupa ne cere iertare. Ne gandim, desigur, ca nu va mai face acest lucru.
Apoi, ne gandim ca noi suntem de vina. Uneori, cuvintele barbatilor ne fac pe noi sa ne imaginam ca am gresit, ne jicnesc, ne darama psihic ca sa nu mai avem puterea de a pleca de langa ei.
Dar, mai exista un motiv, intalnit mai ales in tarile sarace, in comunitatile unde educatia este un lux: credem ca nu o sa reusim fara barbatul de langa noi, ca orice ar zice, orice ar face, noi, ca femei, nu putem sa rezistam in lumea asta, ca el aduce banii si intretine familia, iar acest lucru il indreptateste si ii scuza orice comportament.
Credem ca daca plecam, ne vom face de rusine si-l vom face de rusine si pe el. Si stam, dupa prima palma, dupa a doua, etc. De multe ori, stam pana cand nu ne mai ridicam de pe jos, si suntem carate afara din casa intre patru scanduri.
Violenta impotriva femeilor nu este justificata!
O palma venita asa, din senin, ca un trasnet, si am cazut la pamant. Nici nu stiu cum a inceput, de unde a venit. Discutam, iti spuneam punctul meu de vedere. Discutam, vorbeam, si, brusc, tonul vocii tale a suferit o schimbare, iar, precum in basme, fata ta a inceput sa se transforme, dar nu precum se transforma Fat-Frumos din broasca in print, ci precum vrajitoarea care se da de trei ori peste cap, aratandu-si adevarata fata si cauzand haos. Ma doare palma, dar ma uimeste.
Nu e prima, probabil nici ultima, desi nu ma gandesc la asta acum. Dar ma mira, m-a luat prin surprindere – „ce proasta esti”, ar zice prietenele, „odata ce ti-a dat o palma, ti-o va da si pe a doua, a treia, s.a.m.d.”. Si nu ma doare atat fata cat ma doare sufletul, tradarea ta si neintelegerea.
De ce am primit palma? Am meritat-o, oare, cu adevarat? Si doar pentru ca mi-am spus parerea, pentru ca am o gura pe care vreau s-o folosesc, pentru ca, pana la urma, am incercat sa te ajut pe tine? Si stau acolo, in liniste, in timp ce tu urli, cu palma ridicata amenintator asupra mea, stiind ca va exista si o a doua palma in seara asta, si o a treia, indiferent daca voi deschide gura sa zic ceva, indiferent daca voi alege calea tacerii, indiferent daca ma voi apara sau nu. Si, desi realizez ce ma asteapta, nu ma pot poticni. Uimirea, frica, reprosul, sentimentul nejustificat de vinovatie si de supunere orbeste ma urmaresc, parca inflacarate de obrazul meu drept pe care il simt doar pentru ca arde. Si, odata cu el, ard si eu.
…
Stau pe jos, in mijlocul camerei, cu hainele partial rupte, partial murdare si partial patate. Incerc sa-mi dau seama ce e pe ele, ma gandesc, ca o buna gospodina, cum sa le curat. Culmea, nici nu ma pot ridica de jos si eu ma gandesc mai repede cum sa curat lucrurile. Si nu inteleg de ce, desi murdaria si ruptura nu par sa avanseze, pata da. Reusesc, desi simt cum puterile imi sunt sleite si lumina devine din ce in ce mai slaba, sa ma misc cativa centrimetri sa observ cauza acestei pete, ce monstru al rufelor le-a cuprins.
Si, parca totul se lumineaza cand observ aceasta sursa, un rosu pur, rosu sangelui meu, al carui izvor e rana din abdomen, provocata de cutitul cu care tai paine in fiecare zi. Acest cutit, arma ranii mele, pe al carui maner se gasesc acum amprentele tale, iubitul meu sot, amprentele celui cu care mi-am unit viata in fata altarului. Incer sa ma misc, dar nu ca sa ma ridic. Poate simt deja ca nu ma pot ridica, sau, poate, pasii tai in apropriere, cautand de zor ceva cu care sa stearga cutitul din bucatarie ca sa poti sa-ti pregatesti cina, pasii tai ma fac sa nu-mi doresc altceva decat sa nu murdaresc prea tare podeaua. Si simt cum pasii tai ma urmaresc, dar, culmea, nu-mi doresc sa ma ridic.
Nu, a ma ridica e ultimul lucru la care ma gandesc. Ma gandesc in schimb la multiplele momente cand am simtit pumnii si picioarele tale pe mine. Ma gandesc la cum a inceput totul si cum a evoluat, incet-incet, de la un pumn in fata si-un picior in burta la mai mult, pana cand am tot ajuns sa cad. Podeaua mi-e cunoscuta deja; a fost greu la inceput, fiindca era primul impact, insa, dupa, am inceput sa ma obisnuiesc, deja stiam la ce sa ma astept. Si totusi, nu am plecat, nu am anticipat urmatoarea bataie, nici macar nu te-am invinuit. Pur si simplu incercam sa te scuz.
Dar acum ceva s-a schimbat. Si, in timp ce treci pe langa mine si ma privesti cu dezgust, mai rau decat ai privi ultima fiinta de pe fata pamantului, ma astept sa ma mai lovesti. Ma mir cand n-o faci. Insa, acum, ceva e diferit, ceva e schimbat fata de datile trecute, de bataile aplicate. Si, pe masura ce simt ca imi pierd cunostinta, gandurile devin mai clare, dar, se si indeparteaza, in timp ce simt cum ma invaluie o caldura aparte. Ciudat, dar parca o vreau.
Vreau libertatea oferita de ea, vreau sa scap de gandurile de vinovatie, vreau sa scap sa te acuz pe tine de ceva ce m-am ferit mereu sa recunosc, ceva ce am incercat mereu sa ascund de frica sa nu te pierd. Iar in mine arde un foc, nu doar fizic, ci si psihic, unul al incapabilitatii de protectie, de prevenire. Si, odata cu el, ard si eu.
…
Imi strang picioarele la piept, tinand in brate ursuletul meu mult iubit, cadou din vremurile cele bune ale lui tati, atunci cand ne iubea pe mine si pe mami, atunci cand ridica palma doar ca sa-mi apuce o jucarie de pe dulap, nu ca sa dea in mine sau in mama. E ursuletul din vremea cand tati avea un salariu, cand nu mirosea ciudat cand ajungea acasa, si cand nu il cautau oameni ale caror fete nu le-o inteleg, pe la usi. E ursuletul din vremea cand aveam bani, cand ne puteam permite trei mese pe azi.
Astazi, insa, nici eu nici mama nu mai stim cum arata banii. Doar tata stie. Si, in timp ce-mi strang ursuletul la piept, fiind pitita in coltul dintre usa si dormitor, ma uit la tata care tipa si la mama care plange. Il vad pe tata ca ridica mana, asa cum a facut si acum 5 minute cu mine. Si, palma grea care a aterizat pe spatele meu de curand ajunge pe fata mamei. O vad pe mama clatinandu-se; si-mi strang picioarele si mai tare, impreuna cu ursuletul mult iubit, in timp ce urechile mele cer sa fie acoperite pentru ca nu mai suport urletele.
De ce tati, de ce nu ne mai iubesti? Cu ce ti-am gresit? Am fost, oare, o fetita rea? Dar mereu te-am ascultat. Si, mama, ea cu ce ti-a gresit? Ca mi-a luat mie aparerea. Poate…poate, chiar merit pedeapsa; pentru ca, asa cum zici tu mereu, daca nu ma nasteam, era mai bine pentru tine. Ma mai uit din nou inapoi, inspre camera parintilor mei, odata inundata de lumina, acuma, plina de intuneric, parca in ton cu tristetea si supararea ce s-a lasat peste noi.
O vad pe mama ca nu mai riposteaza, ca nu zice nimic. Nu cade, dar se misca mereu, precum frunzele care cad din nucul de la gradinita, toamna. Si tata tot vorbeste si loveste, si zice cuvinte pe care mama a zis ca nu e frumos sa le invat. Iar eu simt cum o lacrima imi inunda fata. Si incerc sa nu plang, pentru ca stiu ca nu ii place lui. Lacrima nu e pentru mama sau pentru mine.
E pentru tata. E pentru gandul meu si dorinta mea din ultimele seri
„Te rog, daca ma asculta cineva, acolo sus, nu doresc nimic de ziua mea, doar un alt tatic, unul care sa zambeasca mai mult”.
As vrea sa ma misc, sa ma duc la mine in camera, pentru ca in curand va termina cu mama si, daca ma va gasi aici se va supara. Insa o caldura imi inunda spatele. Si simt ca vreau sa ma misc, dar nu pot. Ursuletul, singurul meu prieten se uita la mine in timp ce un foc imi cuprinde tot corpul. As vrea sa tip, dar nu pot. Fetele bune nu tipa, nu au de ce. Iar focul arde in continuare, parca mai tare ca oricand, mistuind orice amintire cu tata, incepand cu cele din vremurile bune. Si, odata cu el, ard si eu.
…
Deschid ochii. De data asta am reusit. De o zi tot incerc; sau, poate de mai mult, doar ca imi pare mie o zi eterna. Acum privesc in sus, cautand sa pun o fata vocilor care m-au tot insotit in ultimele 24 de ore. Da, doar 24 de ore. De atatea ore sunt treaza, fara a avea, insa, posibilitatea de a deschide ochii, sau de a raspunde. Atatea vocii in jurul meu, pe unele le inteleg, pe altele nu, barbati, dar mai ales femei, limbi pe care nu le cunosc. Si durerile mele, carora as vrea sa le dau glas, sa urlu, sa plang, sa ma misc, sa fug. Dar nu pot face nimic. Imi simt picioarele si mainile, dar sunt ciudate, ca si cum nu ar fi ale mele. Reusesc sa ma uit in sus si vad un tavan alb precum spuma laptelui si lumini puternice. Dar nu atat de puternice ca acel foc pe care nu il voi uita niciodata. Imi dau seama, dupa cinci minute de privit in sus, ca sunt intr-un spital. O asistenta ma observa, vine la mine, vorbeste cu mine intr-o limba pe care o inteleg, desi nu e a mea. E engleza. Incerc sa ma uit la ea, desi nu speriata, ci pur si simplu disperata in a comunica cu cineva, cineva care sa ma inteleaga. Cred ca ma intelege. Imi spune ca sunt in spital de trei zile, ca am suferit arsuri grave pe tot corpul, ca acum sunt bandajata pe aproape toata suprafata corpului mele si ca nu o sa pot sa ma misc prea curand. Apoi imi spune insa lucruri pe care sunt sigura ca le spune tututor: ca au grija de mine, ca trebuie sa stau linistita si ca o sa ma fac bine. Nu ma intreaba insa de rude. E foarte bine, stie si ea de ce. Brusc, ma simt obosita. Inchid ochii si incerc sa dorm. Si imi aduc aminte: imi aduc minte de salul cel nou, de culoare smaraldului, precum ochii mei, asa cum zicea fratele meu, salul daruit de familia celui care urma sa-mi fie sot. Imi amintesc cand tata, bunicul si cei doi frati ai mei – cel mai mare cu un an decat mine si cel cu 7 ani mai mic – au venit sa-mi spuna ca au hotarat sa ma casatoreasca si ca familia mirelui e in camera cealalta. Decizia e luata, eu, ca toate femeile din familia mea si din jurul meu, nu am nimic de spus. Din contra, mi-au facut o favoare ca mi-au zis acuma, si nu in prejma nuntii. Desigur, imi zic ca el e dintr-o familie buna, chiar daca cu 10 ani mai mare decat mine. Tin minte ca nu am zis nimic. I-am lasat sa termine si i-am intrebat daca pot sa ma duc inapoi la bucatarie. Acolo, mama si sora mea mai mica ma asteptau, sa ma felicite. Nu-mi venea sa plang, luam lucrurile normal, stiam ca asta o sa se intample intr-o zi. Dar, totusi, ceva din minte imi zicea ca trebuie sa lupt, ca nu am atitudinea buna. Ceva din mine se rupea: era o parere. In lunile ce au urmat ai meu au incercat sa ma pregateasca. Imi amintesc cum mama ma invata sa fiu o sotie buna, in timp ce sora mea imi zicea ca ii pare rau ca nu o sa ne mai vedem asa des. Fratele meu cel mare si tata, in schimb, imi ziceau ca trebuie sa nu-mi supar sotul, ca el decide asupra mea, asa cum au decis pana acuma ei. Si ascultam, taceam, iar ei erau fericiti, credeau ca linistea mea e subordonare. Iar atunci cand paseam sa-mi intalnesc sotul, pentru prima oara, in ziua nuntii, am simtit ca nu ma mai pot misca. M-am uitat la toti din jur, familia mea, familia lui, invitati. Iar vocea dinauntru meu, care statuse muta pana atunci, acea voce a libertatii mele blestemate a vorbit „Eu nu vreau sa ma casatoresc! Eu nu ma voi marita cu acest barbat, sau cu alt barbat ales de voi! Sotul meu, mi-l aleg eu!”. Deschid ochii pentru ca asistentele vin sa-mi administreze niste injectii, se uita cu blandete si mila la mine. Stiu privirea, simt si eu ca nu mai am mult de trait. Doctorul care vine imi zice ca trebuie sa supravietuiesc, ca al meu corp a suferit un traumatism major, dar, cu tratamentul lor, care este unul foarte bun, si cu o vointa puternica voi supravietui. Cand sa plece, se intoarce si se mai uita o ultima data la mine, cu o privire blajina, insa nu cu mila, ci cu speranta, cu forta. Imi sopteste: „Tu trebuie sa vrei sa traiesti. Tu trebuie sa realizezi ca meriti sa traiesti! Nimeni altcineva nu are drept de viata sau de moarte asupra ta! Tu iti hotarasti singura destinul”. Ciudate cuvinte, cred ca am citit odata, undeva, ceva asemanator. Insa, nimeni, nu mi-a zis niciodata nimic asemanator, cu atat mai mult un barbat. Si unul strain, pe deasupra. Inchid din nou ochii, si totul devine un amalgam de amintiri, de tipete, de fete disperate, de picioare primite in spinare, de palme si pumnii care ma trantesc la pamant. Deodata, ajung in gradina din spatele casei, fiind in mijlocul familiei mele, cu cei din familia mirelui tipand nebuneste. Si, incetul cu incetul vad cum toti se indeparteaza, mai putin cei doi frati ai mei. Il privesc pe cel mic si ii zambesc. El, insa, pentru prima oara, nu-mi zambeste. Arunca un lichid pe mine. Ceai, imi zic, una din obisnuitele lui glume. Dar, totusi, un gand ma strabate: daca nu e ceai? Si cand ma uit din nou, fratele cel mare, singurul ramas langa mine, se apropie, cu o privire dispretuitoare, plina de ura, ca si cum n-am fi crescut impreuna si arunca ceva pe mine, un betisor, parca. Tot ce imi mai amintesc este caldura insuportabila pe care am simtit-o, ca si cum as fi luat foc. Incerc sa scap de lucrurile de pe mine si realizez ca eu chiar am luat foc. Tip, dar simt cum vocea nu imi apartine, iar flacarile parca imi cuprind si gatul. As vrea sa scap de tot, incerc sa trag de haine, de pantofi, chiar si de par si de piele. Incerc sa gasesc confortul. Si, dupa o perioada care mi s-a parut eterna, simt cum puterile ma parasesc. Dar imi place senzatia, pentru ca e insotita de liniste. E ca o pace. Si ma trezesc din nou in spital. Asistenta vine la mine si imi spune ca ii pare rau, dar nimeni nu a venit sa ma revendice. Se uita la mine si parca intelege intrebarea mea, desi, poate, in sinea ei, e mirata ca nu intreb de ce nu ma cauta nimeni. Imi zice ca am fost gasita pe marginea drumului de cainele unei vaduve care a simtit mirosul de carne arsa. Ea a sunat la spital, insa nu a dat prea multe informatii si nu a dorit sa mai stie nimic de mine. Si asa am ajuns aici acum trei zile. Imi zice locatia unde ma aflu si reusesc, printre franturi de ganduri, dureri si o stare de somnolenta acuta, sa-mi dau seama ca sunt la mare distanta de casa. Casa mea. Sau, mai bine zis, fosta mea casa. Nu o sa ma mai poate intoarce niciodata acolo. Pentru ai mei sunt cu adevarat moarta. Nici nu cred ca s-au interesat sa vada daca am murit, s-au bucurat ca am disparut din gradina. Nici nu-mi amintesc cum am ajuns in strada. Dar imi amintesc fetele celor din familia, mai ales fetele fratilor mei. Fetele criminalilor mei. Simt cum un foc plin de durere imi cuprinde piciorul stang. Dar, comparat cu ce am simtit, acest foc nu e nimic. Comparat cu durerea din sufletul meu, cea a tradarii familiei, acest foc nu e nimic. Insa ma doare si, incetul cu incetul, cuprinde tot corpul. Inchid ochii si il las sa ma domine, il las sa arda. Si, odata cu el, ard si eu.