Filme de vazut in weekend

Ca tot se apropie weekend-ul, m-am gandit sa fac o lista cu ultimele filme pe care le-am vazut. Este posibil ca parerile noastre sa nu coincida, deci daca vreounul din ele pe mine nu m-a impresionat cu nimic, asta nu inseamna neaparat ca este in film care nu merita vazut. Sa incepem cu:

1. True Grit (2010)

Am sa incep cu precizarea ca sunt un fan absolut al fratilor Coen. De la unul dintre filmele mele True Grit (2010)favorite din toate timpurile (Barton Fink), pana la Fargo, The Big Lebowski, cam toate filmele lor mi-au placut. Cred ca intre regizorii preferati  sunt doar cativa ) care au o filmografie (aproape) ireprosabila, iar Ethan si Joel sunt printre ei (singura exceptie e The Ladykillers, desi la a doua vizionare – absolut intamplatoare – mi-au placut unele lucruri. In continuare il consider o dezamagire, insa.)

Nici ultimul lor film, True Grit, nu dezamageste deloc.  Filmul e foarte retro, dupa reteta westernului clasic, insa are o suma de calitati care lipsesc multor filme facute in anii 2000. As zice ca cea mai importanta calitate e autenticitatea: actorii intruchipeaza perfect personajele (si e chiar o placere sa-i vezi pe  Damon, Bridges, Brolin si pe Steinfeld – pustoaica e amazing!), umorul e autentic, povestea filmului curge firesc. Fratii Coen reusesc sa te faca sa empatizezi cu personajele si finalul filmului e emotionant, fara nici o urma de patetism. A doua calitate, dupa parerea mea este echilibrul: filmul are toate avatarurile u

nui western clasic, insa e fresh, chiar daca are un scenariu dezarmant de “straightforward”.  Desi tonul filmului e mai retinut, daca stau sa ma gandesc, nu ii pot gasi nici un defect:  imaginea e superba, actorii sunt la superlativ, totul contrazice prejudecata mea cum ca un remake ar avea sanse mici de reusita (desi n-am vazut originalul:P).  Recomandat oricui, un film excelent.

Nota: 9.5/10 (pentru ca nu ma omor dupa westernuri).

2. The Black Swan (2010)

De la primele filme vazute l-am considerat pe Arronofsky un regizor indraznet, cu personalitate, si mi-au placut cam toate filmele lui (inclusiv The Fountain ). Dar uite ca vine un moment cand pana si cei mai talentati regizori reusesc sa se plafoneze sau sa dea un rateu. The Black Swan mi s-a parut un film lipsit de substanta,  fara incarcatura dramatica si cam pretentios.

Acestea fiind spuse, nu consider The Black Swan un rateu total.  Filmarile si mai ales decorurile sunt fabuloase, dar in rest se simte lipsa de substanta a dramei. Natalie joaca bine, insa jocul lui Cassel mi s-a parut superficial. Povestea poate aminti pe undeva de La Pianiste, dar The Black Swan nu ajunge nici pe departe unde a ajuns filmul lui Haneke.

In concluzie: recomandat iubitorilor de cinema artsy si celor care sunt in dispozitie un pic snoaba

Nota: 6.5/10 ( pentru decoruri mai mult).

3. Kin Dza Dza (1986)

Kin Dza Dza (1986)Patsak trebuia sa faca Koo in fata unui Chatlan ! Si apoi am repetat, scuturandu-ma de ras, singur in camera de hotel, la 2 noaptea, semnul de salut respectuos, mai ales fata de ecilopp: cu ambele brate batandu-mi usor obrajii de 2 ori, apoi desfacand larg picioarele si flexandu-le la 45 de grade, cu genunchii in afara si mainile intinse de-a lungul directiei picioarelor, de parca ai sta sa te prinda soarele cat mai bine. Privirea trebuie sa fie spre ecilopp si trebuie neaparat sa razi.

Ko! Atat pot spune despre acest film. Nu va repeziti. Koo este de fapt unicul si in acelasi timp tot restul vocabularului planetei Pluk, in afara de 9 alte cuvinte (Chatlan, Patsak, etsilah, ecilopp, si poate cel mai important, ketse). Ketse sunt betele de chibrit, aurul, dolarul si petrolul Pamantului.

O sa va stric placerea de a-l vedea daca as putea spune foarte multe despre acest film. Este o comedie neagra, scrisa si aparuta in epoca de glasnost si perestroika initiata in 1985 de Gorbaciov, deci sansele ca acest film sa poata aparea in URSS au fost sensibil mai mari. Are o surprinzatoare actualitate si am avut senzatia uneori ca recitesc Un Yankeu la curtea regelui Arthur atunci cand erau perorate adevarate tirade la societatea umana.

La fel cum Mark Twain (al carui jurnal a fost public integral pentru prima data de curand in US, data fiind dorinta autorului sa treaca 100 de ani de la moartea lui) isi batea joc de biserica, de iezuiti si catolicism, la fel Kin Dza Dza pune intr-o lumina acida si far echivoc intrebari fundamentale despre modul de convietuire si stapanire al unei alte societati. Nu stiu sa mai fie ceva asemanator in istoria filmului rusesc. Dar daca exista, as dori tare mult sa vad.

Nota: 3.5/10

127 Hours (2010)

127 de ore, 97 de minute si trei lesinati la ecranizarea filmului de la TIFF-ul canadian.

30 de minute de dinamism (drumuri, masina, bicicleta, trekking, scrambling, spelunking, cave swimming) in care nu se intampla nimic si o ora intreaga statica in care se intampla totul.

One man (and boulder) show. Desi e aproape imposibil sa citesti vreo bucatica de text despre filmul asta fara sa ti se spuna din primele randuri cum se termina, eu am reusit sa-l vad fara vreun spoiler prealabil, ceea ce mi l-a facut si mai palpitant.

Ce face regizorul Danny Boyle cu povestea (adevarata) a alpinistului Aron Ralston e fenomenal. Cum am spus mai sus, prima treime (poate ceva mai putin) a filmului e o feerie de actiune, de bucurie de viata, cu muzica tare in urechi, cu galbenul rosiatic al pietrei Canionului Blue John la picioare si albastrul infinit al cerului deasupra, care, daca n-ai premonitia catastrofei, te va pune intr-o dispozitie excelenta de carpe diem.

Restul filmului se intampla intr-o crevasa, sub un bolovan. Inimaginabil sa reusesti sa faci un (aproape) thriller  de actiune cu un singur actor (un James Franco de nota 10), si acela prins sub un pietroi. Dar Danny Boyle este vulpe batrana, si stie o groaza de smecherii ca sa nu se plictiseasca onor privitorul, ba chiar sa nu-si gaseasca locul pe scaun de emotie.

Cel mai reusit artificiu a fost filmarea dubla, un mise en abime de camera in camera, care multiplica personajul; de la un individ privit de la persoana a treia, de la distanta, cea de- a doua camera, de buzunar, cu care personajul isi documenteaza expeditia, il aduce la persoana a doua – tu, pentru ca iti vorbeste tie.  Mai apoi, pe masura ce depresia, foamea si setea avanseaza catre finalul celor 127 de ore (5 zile si 7 ore), personajul se transforma in eu, pentru ca durerea lui e a mea, a ta si a celor care au lesinat in sala privind un om care alege sa traiasca si paraseste imbratisarea bolovanului, lasandu-i si-o amintire a timpului petrecut impreuna.

Frumos tare filmul lui Boyle, desi te cam propteste de spatarul scaunului. Bun de tot si James Franco, am capatat un nou respect pentru el. Si sa nu-l uitam pe Ralston, dupa a carui carte biografica a fost facut filmul (major spoilers).

Nota: 10/10.

Gruz 200 /Cargo 200 (2007)

Gruz 200-Cargo 200Rusia, 1984. Peisaj provincial, industrial. Personajele se contureaza sugubat, cam ca intr-o comedie critica la adresa societatii si te astepti ca in curand sa ii vezi pe toti fraternizand la un pahar de tarie, discutand principiile marxismului.

Si chiar asa se intampla, pana cand, pe nesimtite, totul trece in zona crepusculara si ceea ce parea la inceput o comedioara aburita se transforma intr-un thriller cu violuri (inclusiv unul cu sticla), crime, cadavre (de soldati morti in razboiul cu Afghanistanul si trimisi acasa in sicrie de zinc – cargo 200), totul pe fundalul sonor al unor slagare rusesti care ti se agata inevitabil de ureche.

Filmul a facut ceva scandal (televiziunile rusesti au refuzat sa-l difuzeze) pentru ca e violent, bolnav si grotesc (intr-un fel suspect de pitoresc). Nu e o capodopera horror, nici un monument de violenta grafica.  E un film cu cateva personaje ale  caror actiuni ii muta rand pe rand sub reflector, o insiruire de evenimente obscure, pe care scenariul nu se chinuie teribil de mult sa le explice. Privitorul e lasat ba nedumerit in fata unor masinatiuni politienesti si juridice defel legale (deh, “ca pe vremea comunistilor”), ba mut de oroare si cu urechile tiuind de urlete la scenele mai “crude”.

Daca finalul nu te lasa prea impacat cu solutia conflictelor, mai ales ca totul pare atat de dramatic traumatizat, ramai totusi cu amintirea unui film bine facut (regia: Alexey Balabanov), cu actori bine alesi (in ciuda faptului ca multi altii au refuzat sa joace in film), cu o culoare si o atmosfera autentica a anilor ‘80 care mie, cel putin, imi strepezeste dintii, pus in miscare de o dinamica tipic ruseasca, semanata cu linisti sinistre rupte apasat si metodic. Trailerul e prost facut, nu da o imagine prea buna asupra filmului, deci nu va luati prea mult dupa el.

Nota: 7/10.

Supravieţuitorul

Supravieţuitorul este un film românesc în regia lui Sergiu Nicolaescu. Regizorul este, ca şi în alte filme produse de el, şi actor principal. Filmul este unul bunicel, dar fără o acţiune captivantă. Replicile actorilor sunt scurte şi clare, iar dialogul este uneori mult prea formal şi plin de subînţelesuri. Acţiunea începe într-o închisoare comunistă din Făgăraş, care era chiar o închisoare pentru poliţişti. Acolo, celor care participau la ruleta rusească, un obicei instituit de ofiţerii închisorii, li se oferea un trai mai bun.

Unii reuşeau să scape şi se bucurau de anumite privilegii, dar mulţi dintre ei mureau chiar de la prima încercare. “Comisarul”, jucat de regizorul filmului, este norocosul supravieţuitor, care devine în închisoare campion la ruleta rusească şi scapă chiar şi când în pistol se aflau 5 din 6 gloanţe. După ce este eliberat, el se întoarce într-un oraş din centrul Europei (nu se menţionează care) pentru a se reîntâlni cu nişte foşti prieteni şi pentru a se răzbuna pe ofiţerul care a încercat de atâtea ori să-l lichideze prin jocul din puşcărie. Oraşul în care are loc acţiunea este foarte frumos, dar şi plin de mistere, aşa cum spune şoferul pe care comisarul Moldovan îl întâlneşte la gară. În acest oraş îl găseşte pe unul dintre vechii lui prieteni, acum proprietar de hotel şi care organiza jocuri de ruleta rusească pentru înalta societate.

Comisarul urmează să participe şi să joace cu un alt bun prieten de-al lui. În timpul jocului sunt prezentate şi amintiri ale supravieţuitorului, amintiri care desluşesc rolul anumitor personaje din film în viaţa lui. Finalul este unul deschis, Comisarul ajungând să se răzbune pe ofiţerul ce l-a chinuit în puşcărie, dar confruntarea rămânând neterminată. În film sunt prezenţi numai actori români, dar se vorbesc 2 limbi: româna şi engleza.

Printre actori se numără şi Lucian Viziru, Ileana Lazariuc, Loreda Groza, Cristina Rus. Spre deosebire de alte filme româneşti mai recente cum ar fi Milionari de Weekend acesta este mai deosebit şi mai bine făcut.  Vă doresc vizionare plăcută!

The Wire

The Wire este un serial politist notat cu 9.7 pe IMDb. Asta inseamna ca este mult peste The Sopranos (9.4) sau Seinfeld (9.3), cel putin pe hartie, ceea ce pare inimaginabil. Avem 5 sezoane, fiecare avand cam 12 episoade de aproximativ o ora unde vedem atat partea unor politisti din divizia anti-drog, dar si viata traficantilor de droguri din ghetourile din Baltimore.

The WireIn primul rand sa stabilim daca merita nota. Nu, nu merita.
The Sopranos, serial cu aproximativ acelasi target, este fara nici o indoiala mult mai bun prin ritmul actiunii, complexitatea personajelor, atmosfera si multe altele. Doar din prisma personajelor principale Tony Soprano vs Jimmy McNulty se face o distinctie clara de calitate.

Tony are probleme emotionale, probleme de leadership in interiorul familiei sale, dar si in mafie, i se arata diverse complexe de inferioaritate de care sufera, genereaza comic atat voluntar, dar mai ales involuntar. Pe scurt este un personaj foarte bine conturat de care te poti atasa.
Jimmy, in schimb, arata exact ca un politist din filmele din anii ’90: are probleme cu alcoolul, dar isi face treaba bine, colegii de la birou nu prea il suporta, dar totusi e ok, problemele lui de atasament, de commitment, nu sunt foarte interesant, iar per total personajul pare superficial, desi timp suficient a fost investit in el.

Revenind strict la The Wire, actiunea uneori pare diluata asa incat sa se mai acopere 10-15 minute din episod. Modul in care esti condus pe actiune nu este tocmai cel mai fericit. Nu intelege gresit, la finalul fiecarui episod esti extrem de interesat de ce se va mai intampla, dar e ca si cum te-ai indrepta spre o cascada inspre moartea ta cu 2-3 km la ora. Deci motiv de intensitate exista, doar ca baietii dilueaza, de zici ca vand suc natural.

The pursuit of happyness – O lectie de ambitie

“In cautarea fericirii” este un impresionant film inspirational, regizat de Gabriele Muccino, un regizor italian, si avandu-l in rol principal pe actorul Will Smith. Filmul este bazat pe o poveste reala, si anume, povestea lui Christopher Gardner, care, dupa ce investeste din greu intr-un dispozitiv numit “Bone Density scanner”, nu reuseste sa realizeze prea multe vanzari. Din acest motiv, nu mai are suficienti bani sa iti intretina familia si sa plateasca chiria apartamentului in care locuiau.

Sotia il paraseste si se muta in New York, iar el, ramas cu fiul sau, sunt aruncati in strada. Isi pierde astfel sotia, casa, contul din banca si cartile de credit. Cautand cu disperare un loc de munca, reuseste sa se angajeze ca broker, la Dean Witter, dar inainte sa poata primi salariul, este nevoit sa participe la cursuri de pregatire timp de 6 luni, in care nu primeste niciun ban. Reuseste sa vanda din cand in cand cate un dispozitiv, astfel asigurandu-si traiul pentru cele 6 luni. Dupa pregatire, trece cu brio examenul de angajare, vazandu-si astfel visul implinit.

Subiectul este despre un om care lupta pentru visurile sale si nu se lasa invins de multitudinea de circumstante potrivnice. El este Chris Gardner, divortat, tata al unui copil, care ramane in strada din cauza nereusitei sale in cariera. In ciuda tuturor greutatilor pe care le are, Gardner nu isi dezvaluie niciodata problemele catre colegii de serviciu, si nici chiar propriului copil. Primeste lovitura dupa lovitura: nu gaseste cumparatori pentru dispozitiv, cand gaseste, isi da seama ca dispozitivul este stricat; sotia il lasa; este aruncat in strada deoarece nu poate plati chiria; este nevoit sa lucreze 6 luni in internship, fara plata; trebuie sa aiba grija singur de copilul lui; Lista ar putea continua, dar e mai bine sa vizionati filmul.

Totusi, eroul da dovada de o admirabila gandire pozitiva. In ciuda tuturor situatiilor defavorabile pe care i le pune viata in fata, el crede mereu in visurile lui si stie ca are in el puterea de a reusi. Stie ca are resursele necesare pentru a duce la capat orice scop. Si, credeti-ma, singura resursa pe care o avea era propriul lui corp. Nu mai avea nimic material si pe nimeni care sa-l sustina. Fiul lui era prea mic pentru a-si dea seama de situatie.

Da, filmul este un lung traseu parcurs de personajul principal “in cautarea fericirii”. Practicand gandirea pozitiva, muncind, perseverand si nerenuntand, reuseste sa descopere taramul minunat la fericirii.

Staten Island

Staten Island este un film care prezintă viaţa a 3 bărbaţi diferiţi care locuiau în zona vecină a Manhattanului, Staten Island. Zona aceasta era frecventată de mafioţi şi plină de secrete dar avea totuşi un farmec al ei. Primul bărbat este un cap al unui clan mafiot de pe insulă, al doilea un vidanjor iar al treilea un măcelar mut.

Staten IslandVieţile lor se complică în timp ce ei încearcă cu orice preţ să-şi îndeplinească dorinţele şi visele lor. Mafiotul dorea să rămână în istorie, de aceea decide să declare război celorlalte clanuri şi să cucerească insula. Oamenii lui îl trădează şi încearcă să-l asasineze. După incident, acesta încearcă să ajungă cunoscut protestând împotriva tăierii pădurilor dintr-un copac foarte înalt timp de câteva zile. Povestea interlopului care protestează pentru ecologie cocoţat într-un copac a uimit întreg oraşul. În cele din urmă acesta reuşeşte să ajungă cunoscut şi se întoarce acasă, însă povestea lui nu se termină.

Tânărul dorea ca fiul pe care-l aştepta de la soţia sa să fie mai deştept decât el şi să nu aibă aceeaşi soartă, de aceea fură nişte bani dintr-o casă care mai târziu se dovedeşte a fi chiar a mafiotului, căruia îi şi împuşcă mama în timpul jafului. Cu banii câştigaţi o înscrie pe soţie într-un program care avea să-l facă pe copil mai deştept. Măcelarul nu dorea decât să câştige la pariurile pentru cursele de cai şi poate cândva să-l omoare pe mafiotul pentru care mai tăia câte-un cadavru în camera din spate a magazinului când era nevoie. În cele din urmă toţi reuşesc să-şi îndeplinească dorinţele, dar unul singur rămâne în viaţă pentru a se putea bucura de rezultat.

Vă las pe voi să vedeţi finalul şi să observaţi cum se leagă destinele acestor 3 bărbaţi. Filmul este unul cu o poveste foarte interesantă, deloc greu de urmărit sau înţeles şi nu foarte încărcat la fel ca alte filme de acţiune. Vizionare plăcută!

Weirdsville

Ultima comedie neagra pe care am vazut-o e ‘Weirdsville’.

Nu stiu daca as putea-o numi comedie sau neagra, dar e cu certitudine o pelicula care m-a binedispus. Dupa cum ii zice si titlul e un film ciudat. Nu stiu daca ratingul mic se datoreaza faptului ca publicul american nu-l intelege sau ca e un film canadian =>  ca publicul american nu-l intelege, dar e bine gandit si frumos realizat.

Dexter (Scott Speedman) si Royce (Wes Bentley) sunt doi prieteni buni, junkies, ce locuiesc intr-un orasel mic cu nume predestinat, Weedsville,c onduc o broscuta veche, au caciula ruseasca si datoreaza o gramada de bani unui traficant (de droguri, evident). Pentru a-i ‘ierta’ pe acestia de bir, seful le da sa-i pazeasca marfa. Amica lor, Matilda (Taryn Manning), ia o supradoza si consecintele faptei ei sunt mai mult decat amuzante.

Crezand-o moarta, intr-un acces de panica, acestia incearca sa o ingroape in subsolul unui cinematograf parasit. Problema apare cand in acelasi cinematograf, in aceeasi noapte, un grup satanist condus de fostul lor coleg de liceu, incearca sa indeplineasca un ritual. Si au nevoie de victime. De si mai multe victime. Si de sange. Si de Diavol.

Nu stiu unde am ras mai bine: de stangacia asa-zisilor ‘satanisti’, de gasca de pitici inarmati cu ‘nuncege’ care vin sa-i salveze pe protagonisti, de traficantii cu accent rusesc sau de actiune in sine. Decat sa ma fi uitat la American Pie X, mai bine vad si continuarea astuia.

Ellen Page – adolescenţă de oscar

Nu pot să  nu vă spun, fata asta mă obsedează de câteva zile, nu trebuie să spun decât: Ellen Page. Cei care au văzut Hard Candy sau Juno, cele mai cunoscute filme ale ei, ai recunoscut-o cu siguranţă din fotografie. Născută în 1987, având acum 22 de ani, şi tot atâtea nominalizări la premii importante ( Oscar, Golden Globe Awards, Bafta, Actra, Gemini Awards, Canadian Comedy Awards, etc), iar multe dintre ele câştigate, Ellen Page a inpresionat prin naturaleţea unei puştoaice răzvrătite.

PEllen Pageentru mine, distribuţia în care găsesc Ellen Page este cu siguranţă a unui film foarte bun. Am văzut-o prima dată în thriller-ul psihologic Hard Candy, fiind adolescenta rebelă care îţi lasă în final impresia că nimeni nu poate fi bun sau rău, într-un final oricine fiind capabil de orice. Ideea filmului a pornit de la o bandă de tinere asiatice care îşi ademeneau clienţii, aceştia fiind mai târziu bătuţi şi jefuiţi. Scenariul filmului este completat pe deplin de calităţile actoriceşti ale lui Ellen, iar momentul culminant începe cu demascarea pedofilului pe care ea îl momeşte, îl castrează şi apoi îl determină să se sinucidă.

A urmat apoi o altă capodoperă: An American Crime. O dramă născută din povestea reală a torturii şi morţii Sylviei de către femeia care trebuia să o îngrijească. În viziunea regizorului Tommy O’Haver, Ellen era singura capabilă să joace acest rol. Pelicula redă perfect atmosfera anilor 1960 în Indianapolis, unde acţiunea se petrece, fiind înrămată de mărturiile din proces a familiei adoptive / ucigaşe.

În Juno, cel mai controversat film al ei – o dramă-comedie, Ellen a interpretat adolescenta de 16 ani, care pe neaşteptate rămâne însărcinată, şi hotărăşte păstreze copilul pentru a-l da spre adopţie familiei pe care ea o alege. Tatăl copilului, un adolescent confuz, este lăsat de aceasta deoparte în decizia ei, fapt pentru care suportă singură criticile venite din partea celorlalţi. Când regizorul Jason Reitman a citii pentru prima dată scenariul a considerat că rolul este făcut pentru Ellen, alegând pentru acesta o coloană sonoră pe cat de veselă pe atat de placută. Rolul adolescentei rebele însărcinate, în viaţa căreia părinţii nu se implică, a creat în america aşa numitul juno-effect, elementul pe care părinţii ajungand să-l blameze când se confruntau cu situaţii asemănătoare.

În prezent Ellen lucrează la nu mai puţin de 4 filme: Peacock, Whip It, Jane Eyren şi Inception, pe care eu una le aştept cu nerăbdare.

Sper că v-am convins să vedeţi filmele în cazul în care v-a scăpat vre-unul… Vizionare plăcută!

P.S. Cui îi mai place Ellen Page?

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Deşi obişnuiam să scriu despre filme imediat după vizionarea lor, când încă eram în starea ce o transmitea acesta, la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile am amânat. M-am luat cu alte treburi şi am spus că, oricum este un film excepţional, marcant, nu îmi va fi greu să discut despre el mai târziu.

Acţiunea filmului se petrece cam în 4 locuri, în mare: la început – căminul facultăţii, la hotelul unde se petrece avortul (şi nu numai), în casa prietenului Otiliei şi oarecum pe străzile Bucureştiului.

Deşi se lasă de înţeles că Găbiţa este personajul principal şi că esenţa filmului este avortul, lucrurile stau puţin altfel. Din punctul meu de vedere, protagonista este Otilia, de altfel ea apare în toate locurile enumerate mai sus, iar esenţa nu este avortul, ci perioada aceea comunistă, lipsită de libertate, plină de frică (faţă de legi, faţă de părinţi) şi chiar libertatea de a trăi care este furată prin avort. Sunt multe întâmplări din film care descriu realitatea şi perioada comunistă.

Se începe de la cămin, nu neapărat condiţiile de acolo, ci modul în care trăiau unii studenţi şi mişcările care se făceau: tănârul ce vindea ţigări şi alte cele în camera lui, o altă cameră cu o masă plină de cosmetice şi multe tinere entuziasmate de ele, ce căutau să le cumpere cât mai repede. Erau produse care astăzi se găsesc la tot colţul. Atunci nu le procurai atât de uşor…

O altă prezentare are legătură cu familia. Momentele petrecute de Otilia la ziua mamei prietenului ei, momente penibile, în care îşi dorea să nu fie acolo, în care era tensionată pentru Găbiţa. S-a arătat la masă o relaţie aparent strânsă între părinţii băiatului şi invitaţii săi, dar şi nepriceperea acestora în a-i face pe invitaţi să se simtă bine. Otilia a fost  la un moment dat băgată în seamă, oferindu-i-se o ţigară, o ţigară de care ea avea nevoie în acele momente de tensiune şi nerăbdare. Acceptată oarecum cu greu, a stârnit apoi furia unui alt invitat, jignit de atitudinea Otiliei şi de faptul că e nepoliticoasă, că “pe vremea lui…” îi era ruşine să facă aşa ceva de faţă cu părinţii lui.

Deşi aparent avortul e miezul acţiunii, adevăratul miez e trauma Otiliei. Întâmplările de la hotel sunt tragice… M-a cuprins aceeaşi furie şi neputinţă pe care o simţisem şi la Dogville. Nu cred că are sens să mai discut despre doctorul respectiv, aşa erau vremurile. Însă apreciez modul în care şi-a jucat actorul rolul. A fost probabil cel mai important rol din film.

În ciuda iresponsabilităţii Găbiţei (care a făcut multe gafe, minţind mult), Otilia ţinea neapărat să o ajute, să se sacrifice să o “scape” de copilul nedorit. Teoretic o făcea din prietenia ce le lega. Practic, o făcea şi din prisma faptului că şi ea ar putea fi în situaţia ei, lucru arătat spre final, când îşi punea cu prietenul ei problema: “dacă aş rămâne eu însărcinată?”.  Nu pot să nu remarc şi atitudinea prietenului ei, aceea atitudine de: “mie n-o să mi se întâmple aşa ceva”.

Alt detaliu: atitudinea de la hotel. Cât de strict era totul, cum trebuia să te milogeşti de recepţioneră… Nu era principiul “Clientul nostru, stăpânul nostru”, din contră, clienţii parcă erau sclavi.

Un film pe care vi-l recomand, dar vă avertizez că e marcant, cel puţin asupra femeilor.

Stylista by Elle

Am asteptat sa se termine acest show pentru a-l putea viziona pe tot deodata. Bine am facut pentru ca e addictive si nu stiu cum as fi rezistat sa astept o saptamana pentru un nou episod. Stylista e un fel de The Apprentice by Donald Trump doar ca aici se cauta un nou junior editor pentru ELLE U.S.A.

StylistaFashion news director Anne Slowey joaca rolul diavolului imbracat in crem si auriu si ii cam face pe participanti sa tremure. Eu sunt foarte multumita de castigatoarea show-ului. Johanna,o tipa eleganta si desteapta. Analist militar si specialist in limba chineza, ea a hotarat sa renunte, pentru acest concurs, la un job bine platit care, din pacate, ii ingradea spiritul creativ. S-a ambitionat sa reuseasca in domeniul modei si si-a facut un blog , care apoi i-a fost portofoliu pentru candidatura la Stylista.

Participantii au trecut printr-o multine de probe care mai de care mai ciudate si solicitante. Eu chiar nu as fi facut fata. Sau mai bine nu zic niciodata. Cine stie, poate m-as fi descurcat  Totusi, mi-am dat seama, aseara (am vizionat toate 9 episoadele, pana la 5 dimineata:P) , ca nu prea sunt la curent cu “tendintele ” acestui an. Asa ca, azi mi-am pierdut putin timpul cu analizatul catorva site-uri de moda.

Concluzia, nu prea imi convine directia inspre care se indreapta tendintele, dar sunt atat de variate incat ai de unde sa alegi. Pentru a fi completa cercetarea mea intr-ale modei a trebuit neaparat sa imi vizitez “dealerul” de haine.
Ca sa vezi fericire pe capul meu cand mi-a spus ca ma asteapta ultima colectie de la Zara si H&M la ea acasa. Ok, o mica parte din colectie. Evident, am sarit direct in coltul unde erau pantofii si mi-am pupat botinele aduse special pentru mine (sunt usor de manipulat).Mai erau si niste pantofi roz prafuit superbi dar nu m-a lasat mama sa mi cumpar pe motivul ca o sa-mi rup picioarele pe strada (ok, erau un pic foarte inalti).

Se poarta cica blugii prespalati, cu turul lasat si largi. Eu, dupa cum era de asteptat, mi-am luat opusul lor. Extrem de skinny si indigo. Si daca tot eram acolo, am mai luat si o rochie. Defapt e o fusta din stofa cu talie inalta si are o helanca neagra prinsa de ea. Nah ca sa vezi ce-i mai bate capul pe unii.

Sunt fericita ca mi-am gasit in sfarsit fondul de ten perfect! Il iubesc, il recomand. Se aplica foarte usor datorita pensulei din dotare

Alte noutati:

– a aparut noul ELLE Romania. E subtire si nu prea merita cumparat.
– mi-am luat revista The One doar pt oja Peggy Sage mov inchis spre negru (cica Tulipe Noire :))
– si Glamour-ul da cadouri faine, dar eu refuz sa cumpar revista aia
– am mai descoperit azi ca pe site-ul petocuri.ro ai posibilitatea sa downloadezi revista lor. Eu o primesc lunar si mi se pare mult mai buna decat majoritatea revistelor de femei din Romania.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here