Vitaminele

Daca animalele sunt hranite cu o dieta artificial continand cantitati normale de proteine, lipide, glucide, minerale si oligoelemente, dupa o perioada de timp mai scurta (la animalele tinere) si mai lunga (la animalele adulte) ele mor ca urmare a unor tulburari profunde in activitatea ma multor organe. “Factorii accesorii alimentari” prezenti in produsele naturale, necesari numai in cantitati foarte mici (de ordinul miligramelor sau nanogramelor) au fost numite vitamine.

Termenul a fost introdus in 1913 de Funk cand a izolat din tarata de orez si din drojdia de bere o substanta cristalina, capabila sa vindece boala cunoascuta sub numele de beri-beri. Deoarece compusul continea azot bazic, s-a crezut ca el este o amina. Intrucat era indispensabil vietii el a fost numit vitamina, termen generalizat apoi pentru un grup mare de substante, care difera foarte mult din punct de vedere chimic.

Vitaminele pot fi definite drept compusi organici cu structura variabila si complexa, indispensabili dezvoltarii organismelor animale care nu-i pot insa sintetiza, necesarul fiind asigurat din alimente.

Daca se raporteaza la aportul zilnic in grame al unui individ, vitaminele nu reprezinta o fractie mai mare de 1/500000. Aceste cantitati infinitezimale de substante sunt totusi indispensabile indeplinirii anumitor functii. Spre deosebire de proteine, lipide si glucide, ele nu pot fi utilizate in scop energetic. Cu exceptia cantitatilor stocate in celule in cursul procesului de crestere si a unor cantitati foarte mici care corespund “uzurii” lor, aceste principii nutritive nu sunt consumate, adica nu sunt metabolizate. Aceasta ultima caracteristica le diferentiaza de substantele nutritive de natura proteica sau lipidica pe care organismele animalelor nu le pot sintetiza (aminoacizii esentiali si acizii grasi esentiali), astfel incat ele trebuie sa fie obligatoriu prezente in alimentatie. Spre deosebire de vitamine, acesti aminoacizi sau acizi grasi pot fi folositi si ca substrat energetic.

Desi vitaminele au fost izolate si definite chimic numai in secolul nostru, prezenta acestora a fost presupusa cu multa vreme in urma. Astfel, Kramer in 1720 descrie scorbuntul (deficienta de vitamina C) ca fiind o boala in care medicamentele nu erau de nici un ajutor, dar: ”daca poti sa procuri legume verzi, daca poti prepara o cantitate suficienta de sucuri de fructe proaspete, daca ai portocale si lamai sau sucul lor conservate cu zer in butoaie, astfel incat sa poti face o limonada, vei putea fara o alta ingrijire sa vindeci acest rau atat de ingrozitor”

Observatii asemanatoare au fost facute si pentru alte vitamine. Astfel, vitamina B1 izolata si sintetizata mult mai tarziu a fost presupusa inca in secolul al XIX-lea de Takaki care a redus intr-un mod spectaculos numarul de cazuri de beri-beri in flota japoneza numai prin modificarea regimului alimentar.

Tot in aceeasi vreme, boala cunoscuta sub numele de beri-beri si care afecta mai mult de un sfert din armatele din Indiile olandeze, s-a dovedit ca fiind vindecabila cand la alimentatia in care se consuma orez decorticat, se adauga si tarata de orez.

Se poate afirma ca deficientele vitaminice clasice (scrobutul, rahitismul, pelagra, xeroftalmia si beri-beri) au fost descrise cu mult inaintea descoperirii vitaminelor corespunzatoare ( vitaminele C, D, PP, A si B1) fiind considerate in acele vremuri ca boli de etiologie necunoscuta. Astfel, rahitismul a fost semnalat in 1942 de Francis Glisson; beri-beri in 1942 de Christ J. Bontius; scorbutul in 1947 de James Lind etc.

3 pareri . Tu ce crezi ?

  1. Pingback: Lactoza | Cura de Slabire

  2. Pingback: Despre tenul uscat

Scrie un comentariu sau o intrebare: