Victime colaterale

Totul începe cu un șir de elucubrații la sfârșitul cărora se află semne de întrebare aparent interminabile. Cine sunt eu? Cum sunt eu? Ce vreau eu? Ce fac eu? Ce altceva mai pot face eu? Desigur, referindu-mă aici dintr-o perspectivă cvasi-existențială. Chestionându-mă aprig zi de zi, nu reușesc să surprind decât fragmentar răspunsuri care mai de care mai interesant și frapant conectate între ele. Însă, o altă întrebare răsare printre rânduri (îndeosebi pentru ochiul cititor de pagini electronice): de ce să mai public aici? De ce aș face-o, ce alt scop, ce altă finalitate ar avea, pe când, descrierile, problematicile, glumele, visurile mele pot fi foarte elegant menționate într-un caiet personal sau într-un oricare alt tip de document care nu ar face contact vizual cu privirea și mintea unei alte persoane?

Vă veți întreba, poate, care este totuși scopul primordial al scrierii. Publicat sau nu, scrierea în sine face parte din structura unei finalități pe care o găsesc momentan aproximativ simplă: citirea pe mine însămi – oglindirea eului într-o versiune oarecum semantică, limitată de reguli lexico-gramaticale și de un vocabular limitat, prea puțin explorat; cu toate că nu mă opresc aici.

Totuși, cuțitul are două tăișuri: publicarea mi-ar satisface dorința de a ști că există acel public, punându-mă chiar în rolul unui rol, jucat pe o scenă, dând și acestui gest o finalitate (cu toate că nu mă regăsesc întru totul în această ipoteză). Pe de altă parte, transmițând ceva, în cazul nostru informații, imagini exprimate în cuvinte, sunete, aș risca maiestuos ca acestea să nu fie receptate, înțelese, și să dispară în eterul privirii probabilistic vide a cititorilor. Mediul este, deci, cel care mă înșfacă cu viteze incomode și nu mă face să mă mai simt confortabil, așa cum o făcea acum câțiva ani. Sunt curioasă dacă mi-ar fi mai cald pe paginile albe ale unei cărți.

Mă mai gândesc.

Scrie un comentariu sau o intrebare: