Undeva in Dobrogea…

Undeva, în Dobrogea, departe de drumul naţional şi de cel judeţean, e un sat. Un sat care-i altfel decât satele dobrogene. În vremuri de demult, turcii care l-au locuit îi ziceau Köseler. Casele sunt, unele, cuibărite în vale de-a lungul şoselei principale (de fapt singura şosea asfaltată, pentru că restul sunt uliţe de pământ sau cel mult cu pietriş), dar pe cele mai multe abia le vezi dintre verdele pomilor din curţi. Altele, dinspre margine, mai ale naibii, se răsfiră pe versanţii dealurilor ce înconjoară satul. Dacă ştii unde să te-aşezi, poţi vedea tot satul la picioarele tale. Cu case, curţi, grădini… stâna ciobanului, şi “căsoaiele” (silozurile) vechiului CAP.

Când vii dinspre “civilizatie” şi intri în sat, şoseaua coboară în pantă şerpuită, lăsând în dreapta stânca unui început de deal şi uliţa spre cimitir, iar în stânga biserica. Mai jos, în vale, în “centru”, singurul magazin, barul cu 2 mese în curte pe post de terasă, şi vechea clădire a colectivului. Şi bineînţeles, singura legătură cu restul lumii, staţia de “rată”. Tot acolo, în centru, aduceau oamenii vacile dimineaţa să plece în turmă la păscut, şi tot de acolo le luau în fiecare seară.

În capătul de sat uitat între dealuri, în curtea cu piatră de calcar încinsă vara şi acoperită de zăpadă iarna, zilele caniculare de iulie şi gerurile de ianuarie au, totuşi, ceva în comun: apa nu mai curge la pompa din curte. Vara, firul obosit de atâta şerpuire molatică, nu mai ajunge până acolo… şi atunci măgarii sunt înhămaţi la cotigă, bidoanele urcate în sandâc, bunicul pe scândură, ţanţos ca pe capra unei trăsuri, şi nepoţii pe lângă el, iau drumul cişmelei dinafara satului. Cine ştie cât va fi fost până acolo, dar lor li se pare o călătorie lungă, palpitantă şi plină de peripeţii, întâi pe drumul alb ce iese din sat, trecând pe lângă “groapa de gunoi” a satului, unde oamenii aruncă balegarul şi resturile de prin curţi, ca mai apoi drumul să se transforme în potecă la poalele dealurilor verzi, pe lângă canalul de irigaţii cu apa mâloasă, din care orăcăie broaştele.

Cişmeaua are jgheaburi de piatră în care apa se adună pentru vite. Apa din jgheaburi e plină de lipitori roşii şi negre însă copiilor nu le pasă şi, în timp ce bunicul umple bidoanele, se stropesc şi se bălăcesc prin ea.

Odată întorşi în curtea ce se răcoreşte după arşiţă, apa e descărcată, şi împărţită după cuviinţă celor trebuincioase: măgarii îşi primesc găleţile binemeritate, apoi porcii, păsările… apoi câte o găleată cu apă de băut şi pentru mâncare în cele două bucătarii.   Seara se scurge încet, sub apusul ce înroşeşte o bucată de cer, cu cei patru luând cina în bucătăria de vară, la lumina lămpii.

Scrie un comentariu sau o intrebare: