Principii de viață

Încerc să fiu indulgentă cu filmele românești însă Principii de viață e cel mai prost film pe care l-am văzut vreodată. M-am chinuit din răsputeri să rezist până la final și să citesc printre rânduri însă mi-e teamă că nu e nimic de citit. Nu știu de ce am avut așteptări atât de mari de la film, probabil că am citit ceva recenzii pozitive…

Pas în doiSe poartă de la o vreme, în cinematografia românească, curentul minimalist… Înțeleg chestia asta și au fost filme care mi-au plăcut însă nu vreau să văd de câte ori merge personajul principal cu liftul sau să aud fiecare convorbire inutilă pe care o poartă la telefon. Prefer, la fel ca majoritatea, să văd filme reale nu producții rupte din lumea basmelor hollywoodiene însă și realitatea asta trebuie să fie cât de cât atragătoare. Altfel, în loc să pierd timpul cu filmul mă plimbam puțin printr-un supermarket și auzeam lucruri mult mai „interesante”.

De la Pas în doi nu am mai găsit un film românesc care să mă impresioneze, poate nu am văzut eu ce trebuia; încerc să remediez dar dacă măi văd vreo două-trei ca Principii de viață mă dau bătută. Știu că asta e realitatea românescă (sau cel puțin în realitatea asta ne complacem), barbatul cu burtă și suflet mare, trecut de prima tinerețe mereu în căutare de aventură; victimă a tuturor celor din jurul său; gata oricând să cedeze presiunii unei zile obișnuite… se puteau găsi lucruri interesante chiar și în banalitatea asta, nu e nevoie să-l vedem cum păsește din duș pentru a îi întelege trăirile interioare. Cât despre final, aș fi spus că a stricat tot filmul, dacă ar fi fost ceva de stricat…

Scrie un comentariu sau o intrebare: