De ziua unirii principatelor

De ziua Romaniei, pe 23 august, in ultimul an al comunismului romanesc am miscat prima data la mama in burta. De ziua unirii principatelor, cand se implineau 131 de ani de la eveniment, m-am nascut. Dupa inca 18 ani am avut majorat.

Bunica mi-a spus fara sa vrea ca stie ca vine Tudor (cine imi citeste blog-ul l-a vazut comentand si parca traformandu-mi blogul in al lui) de ziua mea. Eu i-am zis ca nu vine si a ramas asa. Tudor imi tot cerea fotografii facute de mine si mie imi era lene sa i le dau. Miercuri seara am fost invitata la un vernisaj cu un autor necunoscut. Am zis ca merg.

lifeJoi ramane sa-mi aduca tata sacosa cu sucuri si cu fursecuri (eu aveam doar bomboane la mine) inainte de ora de fizica. Partial se intampla, doar ca in loc de fursecuri mi-a adus un afis. Nu l-am bagat in seama, mi-am vazut de servit colegii cu bomboane. Anca m-a ajutat sa le dau suc, ea a vazut afisul dar nu a spus nimic. L-a lasat intins pe banca, prima banca de langa usa. Eu stateam in mijloc ceva mai in spate. Diriga incepuse sa asculte si eu eram foarte stresata ca stiam ca am doar o nota si toata clasa cate doua. Dar brusc observ afisul. Si parca pe el era o fotografie facuta de mine. Era si geanta mea  pe respectiva banca si nu puteam sa vad tot ce era scris.

Vazusem doar “Deleanu Sanda” si “fotografie”, doua fragmente din numele meu si din ce scria dedesupt. Dupa ce m-am chinuit eu sa vad ce scria pe afis, fara rezultate, am rugat-o pe Anca sa-mi dea afisul. Oricum deja imi tremurau picioarele. Well, pe afis scria “Deleanu Sanda”, “expozitie personala de fotografie”. Asa am aflat ca vernisajul la care fusesem invitata era chiar al meu. Deoarece dupa ce am vazut poza stiam ca Tudor a organizat si avand in vedere ca tata mi-a adus afisul, ai meu au fost complici, am incercat sa le trimit cate un mesaj. Dar nu am putut. Acum era uuuusor stresata si din cauza fizicii. Dar mai tare nu reuseam sa ma calmez din cauza afisului. Evident, am inceput sa-mi fac griji gandidu-ma la ce fotografii or fi si cate, ma rugam sa fie putine, pana in 10. Am reusit sa trimit un mesaj lui Ionut, de la care am mai aflat si ca mama a fost cu ideea inca de inaintea sarbatorilor, am aflat cum au fost selectate si prelucrate fotografiile, cum ca am afise pe toate intrarile de la Winmarkt.

Intr-un final s-au terminat si orele. M-am dus fericita acasa unde m-am pupat cu ai mei si m-am dus in camera ca sa iau nste chestii si sa stau doua minute pe net. Acolo am descoperit un sul mare alb si nu ma prindeam ce o fi. Pana la urma l-am desfacut si erau doua printuri enorme, cu doua fotografii de-ale lui Tudor Pantelimonescu, idolul meu de cand eram mica, pe care mi le-a facut cadou. O sa le inramez si o sa le pun deasupra patului. Imi plac extrem de mult.

Ma astepta Tudor al meu la biblioteca, asa ca am fugit acolo. Panorile, absolut superbe, erau intinse pe jos si ma asteptau ca sa scot doua. Well, pot sa spun ca am fost destul de dezamagita de unele fotografii. Ma asteptam la niste prelucrari mai logice la unele poze, asa cum nu ma asteptam sa apara vreodata in vreo expozitie multe dintre acele poze. A fost greu sa ma hotarasc. Erau cate 4 fotografii pe un panou. Si pe fiecare cate o poza buna la care imi era greu sa renunt. Asa ca am scos din prima unul care nu m-a incantat absolut deloc. Si am mai ales inca unul, fiind nevoita sa renunt la o poza care imi placea, dar celelalte erau prea varza (macar pe celelalte panouri erau relativ decente, sau mai multe bune printre care una sau doua naspa rau).

Am plecat sa-mi cumpar hainute si am ales eu pantalonii, iar camasa si margele mi le-a ales vanzatoarea, care a fost foarte de treaba, iar bluza a fost foarte apreciata. La ora 17 am ajuns si eu la biblioteca. Stiam cine va vorbi, cine a organizat totul si cum, nu aveam de ce sa imi fac griji. Nu aveam nici un fel de emotii. Dar avea Cristina, profa de la palatul copiilor, care a organizat expozitia din noiembrie, si pentru mine. Speram sa nu fiu nevoita sa vorbesc si eu, speram sa o pot lasa doar pe ea sa vorbeasca si eu sa scap. Dar toata lumea se uita mirata la mine cand ea a terminat asa ca am scos si eu doua vorbe, total incoerent. Cristina a vorbit mai mult despre mine decat despre expozitie, pentru ca tot imi spunea inainte de vernisaj ca o sa ma duc acasa si o sa scriu tot ce nu mi-a placut. Si mi-a dat de inteles ca e asa stresata din cauza ca stie cat de critica sunt. Dupa ce am vorbit, lumea s-a uitat la fotografii, a comentat, a criticat, a mancat si a baut, am primit flori si cadouri, am stat de vorba cu cine apucam.

Mi s-a cantat pe jumatate “la multi ani”  si am suflat in lumanari. A fost cel mai funny moment, ca voia sa ma pozeze o vecina si se tot chinuia sa stau cum voia ea. Intre timp ma chinuiam sa raspund politicos la mesajele cu “la multi ani” de la numere de telefon pe care nu le cunoasteam. Eu tot aflam de persoane care stiau de expozitie si au avut grija sa nu aflu nimic. Mai ales Cristina, care se chinuia sa afle fotografii din Piatra Neamt fara sa aflu si eu. Cei de la biblioteca nu au putut sa spuna ceva intr-o conferinta de presa de frica sa nu aflu eu.

Nu stiu pana la cat am stat acolo, dar ma durea spatele ca naiba.

Ce mi-a placut:

  • selectia si prelucarea altor fotografii
  • tortul a fost delicios
  • afisele frumoase si printate super
  • eforturile tuturor de a organiza, de a populariza
  • eforturile tuturor ca pentru mine sa ramana o surpriza
  • felul in care aratau panourile
  • gruparea fotografiilor
  • cum a vorbit Cristina, chair daca prea putin despre expozitie si prea mult despre mine
  • mai erau dar nu-mi vin acum in minte

Nu pot decat sa le multumesc tuturor celor care s-au straduit sa-mi faca un cadou superb de ziua mea si celor care au fost prezenti la vernisaj, chiar daca eu nu mi-as fi facut niciodata expozitie personala, cum a zis si Cristina.

Scrie un comentariu sau o intrebare: