Autodepasirea prin comparare

Ma uitam ieri la un filmulet cu nepotica mea. De aproape 7 ani. Pe langa o poezie spusa in stilul copiilor(adica pozitie de drepti luata automat si recitare ca la anunturile de la gara) si prezentarea puiului din hartie facut de ea(care e fooooarte frumos, sa ii transmiti, Irina)…am vazut si cum se trezeste. Si, din spusele familiei, asa se trezeste zilnic.

Adica cu un zambet imens pe fata. Nu conteaza daca e ora 5 dimineata sau a dormit doar 4 ore. In secunda 2 de cum a realizat ce se intampla…zambeste. Larg si sincer. Nu are in ochi nici o urma de resentiment sau de rautate. E pur si simplu gata sa inceapa ziua. Si de ce sa n-o inceapa frumos?! Se freaca apoi la ochi, se intinde ca o matza, dupa care da fuga la oglinda. Deh, e domnisoara si trebuie sa arata bine indiferent de ora.

Pe mine – daca indrazneste sa ma trezeasca cineva sau ceva, iar prin ceva se intelege si soneria telefonului – imi scapa o jumatate de injuratura cand realizez ca e dimineata si tot somn mi-e, ma uit urat la ce/cine m-a trezit, dupa care ma ridic din pat bombanind. De cele mai multe ori mai ridic doar ca sa opresc alarma si sa mai fur un timeout de snoozze. Ca am avut grija sa imi pozitionez telefonul la distanta de pat. Ca sa nu fiu tentata sa apas snoozze. Acum baigui ceva urat, ma ridic si dau snooze. Dupa care tot in pat aterizez.

Daca ma trezeste cineva….e indicat sa o faca de la distanta. Ca sa nu fiu acuzata de agresiune. Primul instinct e totdeauna acelasi: sa imi arunc furioasa o mana/un picior/o perna spre zgomotul care ma deranjeaza.

Cum am reusit sa renunt si la alte lucruri care nu imi aduceau beneficii si imi mancau nervii: ca TV-ul, revistele glamour(bine, alea imi mancau mai mult banii) sau la proiecte fara finalitate. Vreau sa incerc sa zambesc si eu dimineata. Rau n-are cum sa imi faca…. Dar inca n-am gasit secretul. Iar nepotica mea da din umeri cand o intreb cum face asta.

Scrie un comentariu sau o intrebare: