5 filme de weekend

Ca tot se apropie weekend-ul, m-am gandit sa fac o lista cu ultimele filme pe care le-am vazut. Este posibil ca parerile noastre sa nu coincida, deci daca vreounul din ele pe mine nu m-a impresionat cu nimic, asta nu inseamna neaparat ca este in film care nu merita vazut. Sa incepem cu:

1. True Grit (2010)

Am sa incep cu precizarea ca sunt un fan absolut al fratilor Coen. De la unul dintre filmele mele True Grit (2010)favorite din toate timpurile (Barton Fink), pana la Fargo, The Big Lebowski, cam toate filmele lor mi-au placut. Cred ca intre regizorii preferati  sunt doar cativa ) care au o filmografie (aproape) ireprosabila, iar Ethan si Joel sunt printre ei (singura exceptie e The Ladykillers, desi la a doua vizionare – absolut intamplatoare – mi-au placut unele lucruri. In continuare il consider o dezamagire, insa.)

Nici ultimul lor film, True Grit, nu dezamageste deloc.  Filmul e foarte retro, dupa reteta westernului clasic, insa are o suma de calitati care lipsesc multor filme facute in anii 2000. As zice ca cea mai importanta calitate e autenticitatea: actorii intruchipeaza perfect personajele (si e chiar o placere sa-i vezi pe  Damon, Bridges, Brolin si pe Steinfeld – pustoaica e amazing!), umorul e autentic, povestea filmului curge firesc. Fratii Coen reusesc sa te faca sa empatizezi cu personajele si finalul filmului e emotionant, fara nici o urma de patetism. A doua calitate, dupa parerea mea este echilibrul: filmul are toate avatarurile u

nui western clasic, insa e fresh, chiar daca are un scenariu dezarmant de “straightforward”.  Desi tonul filmului e mai retinut, daca stau sa ma gandesc, nu ii pot gasi nici un defect:  imaginea e superba, actorii sunt la superlativ, totul contrazice prejudecata mea cum ca un remake ar avea sanse mici de reusita (desi n-am vazut originalul:P).  Recomandat oricui, un film excelent.

Nota: 9.5/10 (pentru ca nu ma omor dupa westernuri).

2. The Black Swan (2010)

The Black SwanDe la primele filme vazute l-am considerat pe Arronofsky un regizor indraznet, cu personalitate, si mi-au placut cam toate filmele lui (inclusiv The Fountain ). Dar uite ca vine un moment cand pana si cei mai talentati regizori reusesc sa se plafoneze sau sa dea un rateu. The Black Swan mi s-a parut un film lipsit de substanta,  fara incarcatura dramatica si cam pretentios.

Acestea fiind spuse, nu consider The Black Swan un rateu total.  Filmarile si mai ales decorurile sunt fabuloase, dar in rest se simte lipsa de substanta a dramei. Natalie joaca bine, insa jocul lui Cassel mi s-a parut superficial. Povestea poate aminti pe undeva de La Pianiste, dar The Black Swan nu ajunge nici pe departe unde a ajuns filmul lui Haneke.

In concluzie: recomandat iubitorilor de cinema artsy si celor care sunt in dispozitie un pic snoaba

Nota: 6.5/10 ( pentru decoruri mai mult).

3. Kin Dza Dza (1986)

Kin Dza Dza (1986)Patsak trebuia sa faca Koo in fata unui Chatlan ! Si apoi am repetat, scuturandu-ma de ras, singur in camera de hotel, la 2 noaptea, semnul de salut respectuos, mai ales fata de ecilopp: cu ambele brate batandu-mi usor obrajii de 2 ori, apoi desfacand larg picioarele si flexandu-le la 45 de grade, cu genunchii in afara si mainile intinse de-a lungul directiei picioarelor, de parca ai sta sa te prinda soarele cat mai bine. Privirea trebuie sa fie spre ecilopp si trebuie neaparat sa razi.

Ko! Atat pot spune despre acest film. Nu va repeziti. Koo este de fapt unicul si in acelasi timp tot restul vocabularului planetei Pluk, in afara de 9 alte cuvinte (Chatlan, Patsak, etsilah, ecilopp, si poate cel mai important, ketse). Ketse sunt betele de chibrit, aurul, dolarul si petrolul Pamantului.

O sa va stric placerea de a-l vedea daca as putea spune foarte multe despre acest film. Este o comedie neagra, scrisa si aparuta in epoca de glasnost si perestroika initiata in 1985 de Gorbaciov, deci sansele ca acest film sa poata aparea in URSS au fost sensibil mai mari. Are o surprinzatoare actualitate si am avut senzatia uneori ca recitesc Un Yankeu la curtea regelui Arthur atunci cand erau perorate adevarate tirade la societatea umana.

La fel cum Mark Twain (al carui jurnal a fost public integral pentru prima data de curand in US, data fiind dorinta autorului sa treaca 100 de ani de la moartea lui) isi batea joc de biserica, de iezuiti si catolicism, la fel Kin Dza Dza pune intr-o lumina acida si far echivoc intrebari fundamentale despre modul de convietuire si stapanire al unei alte societati. Nu stiu sa mai fie ceva asemanator in istoria filmului rusesc. Dar daca exista, as dori tare mult sa vad.

Nota: 3.5/10

127 Hours (2010)

127 Hours (2010)127 de ore, 97 de minute si trei lesinati la ecranizarea filmului de la TIFF-ul canadian.

30 de minute de dinamism (drumuri, masina, bicicleta, trekking, scrambling, spelunking, cave swimming) in care nu se intampla nimic si o ora intreaga statica in care se intampla totul.

One man (and boulder) show. Desi e aproape imposibil sa citesti vreo bucatica de text despre filmul asta fara sa ti se spuna din primele randuri cum se termina, eu am reusit sa-l vad fara vreun spoiler prealabil, ceea ce mi l-a facut si mai palpitant.

Ce face regizorul Danny Boyle cu povestea (adevarata) a alpinistului Aron Ralston e fenomenal. Cum am spus mai sus, prima treime (poate ceva mai putin) a filmului e o feerie de actiune, de bucurie de viata, cu muzica tare in urechi, cu galbenul rosiatic al pietrei Canionului Blue John la picioare si albastrul infinit al cerului deasupra, care, daca n-ai premonitia catastrofei, te va pune intr-o dispozitie excelenta de carpe diem.

Restul filmului se intampla intr-o crevasa, sub un bolovan. Inimaginabil sa reusesti sa faci un (aproape) thriller  de actiune cu un singur actor (un James Franco de nota 10), si acela prins sub un pietroi. Dar Danny Boyle este vulpe batrana, si stie o groaza de smecherii ca sa nu se plictiseasca onor privitorul, ba chiar sa nu-si gaseasca locul pe scaun de emotie.

Cel mai reusit artificiu a fost filmarea dubla, un mise en abime de camera in camera, care multiplica personajul; de la un individ privit de la persoana a treia, de la distanta, cea de- a doua camera, de buzunar, cu care personajul isi documenteaza expeditia, il aduce la persoana a doua – tu, pentru ca iti vorbeste tie.  Mai apoi, pe masura ce depresia, foamea si setea avanseaza catre finalul celor 127 de ore (5 zile si 7 ore), personajul se transforma in eu, pentru ca durerea lui e a mea, a ta si a celor care au lesinat in sala privind un om care alege sa traiasca si paraseste imbratisarea bolovanului, lasandu-i si-o amintire a timpului petrecut impreuna.

Frumos tare filmul lui Boyle, desi te cam propteste de spatarul scaunului. Bun de tot si James Franco, am capatat un nou respect pentru el. Si sa nu-l uitam pe Ralston, dupa a carui carte biografica a fost facut filmul (major spoilers).

Nota: 10/10.

Gruz 200 /Cargo 200 (2007)

Gruz 200-Cargo 200Rusia, 1984. Peisaj provincial, industrial. Personajele se contureaza sugubat, cam ca intr-o comedie critica la adresa societatii si te astepti ca in curand sa ii vezi pe toti fraternizand la un pahar de tarie, discutand principiile marxismului.

Si chiar asa se intampla, pana cand, pe nesimtite, totul trece in zona crepusculara si ceea ce parea la inceput o comedioara aburita se transforma intr-un thriller cu violuri (inclusiv unul cu sticla), crime, cadavre (de soldati morti in razboiul cu Afghanistanul si trimisi acasa in sicrie de zinc – cargo 200), totul pe fundalul sonor al unor slagare rusesti care ti se agata inevitabil de ureche.

Filmul a facut ceva scandal (televiziunile rusesti au refuzat sa-l difuzeze) pentru ca e violent, bolnav si grotesc (intr-un fel suspect de pitoresc). Nu e o capodopera horror, nici un monument de violenta grafica.  E un film cu cateva personaje ale  caror actiuni ii muta rand pe rand sub reflector, o insiruire de evenimente obscure, pe care scenariul nu se chinuie teribil de mult sa le explice. Privitorul e lasat ba nedumerit in fata unor masinatiuni politienesti si juridice defel legale (deh, “ca pe vremea comunistilor”), ba mut de oroare si cu urechile tiuind de urlete la scenele mai “crude”.

Daca finalul nu te lasa prea impacat cu solutia conflictelor, mai ales ca totul pare atat de dramatic traumatizat, ramai totusi cu amintirea unui film bine facut (regia: Alexey Balabanov), cu actori bine alesi (in ciuda faptului ca multi altii au refuzat sa joace in film), cu o culoare si o atmosfera autentica a anilor ‘80 care mie, cel putin, imi strepezeste dintii, pus in miscare de o dinamica tipic ruseasca, semanata cu linisti sinistre rupte apasat si metodic. Trailerul e prost facut, nu da o imagine prea buna asupra filmului, deci nu va luati prea mult dupa el.

Nota: 7/10.

Scrie un comentariu sau o intrebare: